Studiul claselor morfologice flexibile și neflexibile, cu accent pe categoriile gramaticale specifice clasei a VII-a.
Modurile nepersonale ale verbului nu se acordă cu persoana și numărul subiectului — de aceea se numesc nepersonale. Sunt patru:
Infinitivul exprimă acțiunea ca noțiune abstractă și este însoțit de obicei de prepoziția a: a cânta, a merge, a fi. Poate îndeplini în propoziție funcții sintactice de substantiv (subiect, complement, atribut): A greși este omenesc.
Gerunziul se formează cu sufixele -ând sau -ind: cântând, mergând, citind. Exprimă o acțiune în desfășurare, simultană cu acțiunea verbului principal. Atenție: gerunziul nu se acordă niciodată în gen sau număr.
Participiul se formează cu sufixele -at, -ut, -it, -s, -t: cântat, văzut, citit, scris, făcut. Intră în alcătuirea timpurilor compuse și a diatezei pasive. Când funcționează ca adjectiv, se acordă cu substantivul: cartea citită, băiatul premiat.
Supinul se formează din participiu precedat de o prepoziție: de mers, la pescuit, de scris. Este adesea confundat cu participiul — diferența stă tocmai în prezența prepoziției: Tema este de scris (supin) vs. Tema scrisă (participiu).
Diateza arată relația dintre subiectul gramatical și acțiunea verbului.
Diateza activă — subiectul face acțiunea: Elevul citește cartea. Este cea mai frecventă și nu are o marcă morfologică specială.
Diateza pasivă — subiectul suferă acțiunea făcută de altcineva (agentul). Se formează cu *verbul auxiliar a fi + participiul verbului de conjugat: Cartea este citită de elev. Participiul se acordă în gen și număr cu subiectul. Agentul este introdus prin prepoziția de sau de către*.
Diateza reflexivă — acțiunea se răsfrânge asupra subiectului. Se recunoaște prin pronumele reflexive se, mă, te, ne, vă (în acuzativ sau dativ): El se spală. / Îmi amintesc.
Confuzie clasică: verbele la diateza reflexivă pot fi confundate cu construcții pasive. Testul: dacă poți indica un agent explicit (de către cineva), forma este pasivă; dacă nu, este reflexivă.
Adverbul este partea de vorbire neflexibilă care determină un verb, un adjectiv sau un alt adverb, arătând diverse circumstanțe.
Feluri de adverbe: - de mod: bine, repede, astfel, ușor - de loc: aici, acolo, sus, jos, departe - de timp: azi, mâine, ieri, acum, niciodată - de mod interogativ și relativ: cum, unde, când, cât - de negație și afirmație: nu, da, ba, nici
Gradele de comparație există numai la adverbele de mod și la unele de loc/timp: - Pozitiv: repede - Comparativ de superioritate: mai repede (decât) - Comparativ de egalitate: la fel de repede (ca) - Comparativ de inferioritate: mai puțin repede (decât) - Superlativ relativ de superioritate: cel mai repede - Superlativ absolut: foarte repede, extrem de repede
Adverbele provenite din adjective (bine, rău, mult, puțin) au forme de superlativ absolut sintetice: excelent, minunat — acestea sunt folosite ca adverbe când determină un verb.
Prepoziția este partea de vorbire neflexibilă care leagă un cuvânt subordonat de termenul regent, indicând relația dintre ele. Nu are funcție sintactică proprie, dar introduce un complement sau un atribut.
Prepoziții simple: în, la, de, cu, pe, pentru, fără, despre, prin, spre. Prepoziții compuse (locuțiuni prepoziționale): în fața, în spatele, din cauza, în loc de, față de.
Prepoziția cere un anumit caz al substantivului/pronumelui pe care îl introduce: - Acuzativ: la, pe, cu, de, în, pentru (în anumite contexte) - Genitiv: asupra, înaintea, deasupra, împotriva - Dativ: grație, datorită, conform, contrar
Conjuncția leagă două propoziții sau două părți de propoziție de același fel, fără a introduce o relație de subordonare sau de coordonare prin ea însăși — aceasta este determinată de tipul conjuncției.
Conjuncții coordonatoare: - copulative: și, nici, iar, și...și - adversative: dar, însă, ci, or - disjunctive: sau, ori, fie...fie - conclusive: deci, prin urmare, așadar
Conjuncții subordonatoare: că, să, dacă, deoarece, fiindcă, deși, încât, ca...să.
Confuzie clasică: iar este conjuncție coordonatoare adversativă sau copulativă, nu adverb de timp — nu trebuie confundată cu iarăși.
Interjecția este partea de vorbire neflexibilă care exprimă spontan emoții, senzații, stări sufletești, sau imită sunete din natură. Nu are funcție sintactică în marea majoritate a cazurilor, însă unele interjecții predicative (iată, uite, na) pot fi predicate.
Feluri: - propriu-zise (exprimă emoții): ah!, oh!, vai!, ura!, bravo! - onomatopee (imită sunete): miau, ham, bum, trop-trop - de adresare (chemare): hei!, psst!, măi!
Interjecția se desparte de restul propoziției prin virgulă sau semnul exclamării.
Numeralul este partea de vorbire care exprimă un număr, o cantitate determinată sau ordinea prin numărare.
Feluri principale: - cardinal: exprimă cantitatea — doi, cinci, o sută, un milion - ordinal: exprimă ordinea — primul, al doilea, a cincea - colectiv: amândoi, tustrei, câteșipatru - fracționar: jumătate, o treime, două cincimi - multiplicativ: îndoit, întreit, înzecit - distributiv: câte doi, câte unul - adverbial: de două ori, de trei ori
Valori morfologice: numeralul poate funcționa ca substantiv (Doi au venit.), ca adjectiv pronominal (doi elevi) sau ca adverb (A câștigat de trei ori.).