Elevii studiază vocabularul limbii române, relațiile semantice dintre cuvinte și mijloacele de îmbogățire a vocabularului.
Fiecare cuvânt are două fețe: forma (sunetele și literele din care este alcătuit) și sensul (ceea ce înseamnă). Un cuvânt poate avea un singur sens sau mai multe sensuri, înregistrate în dicționar.
Sensul propriu este sensul de bază, cel mai frecvent și cel mai concret al unui cuvânt. De exemplu, inimă înseamnă în sens propriu organul care pompează sângele.
Sensul figurat apare când cuvântul este folosit cu un înțeles nou, obținut prin imaginație sau comparație. „Inima satului" înseamnă centrul satului – cuvântul și-a schimbat sensul față de cel de bază. Sensul figurat este la baza multor figuri de stil (metafore, personificări).
Atenție la confuzie frecventă: sensul figurat nu este același lucru cu o figură de stil. Sensul figurat este o proprietate a cuvântului; figura de stil este un procedeu artistic. Un cuvânt cu sens figurat poate apărea și în limbajul obișnuit, nu numai în poezie.
Acestea sunt relațiile pe care un cuvânt le poate avea cu alte cuvinte din limbă.
Sinonimele sunt cuvinte cu formă diferită și sens asemănător sau identic: frumos – splendid – minunat. Sinonimele nu sunt niciodată perfect interschimbabile în orice context; alegerea sinonimului potrivit depinde de registrul stilistic și de context.
Antonimele sunt cuvinte cu sens opus: bun – rău, lumină – întuneric. Există antonime formate cu prefix (fericit – nefericit) și antonime lexicale (cuvinte complet diferite: zi – noapte).
Omonimele sunt cuvinte cu aceeași formă (se scriu și se pronunță la fel), dar cu sensuri complet diferite, fără nicio legătură între ele: bancă (mobilier) și bancă (instituție financiară). Omonimele se disting prin context.
Paronimele sunt cuvinte cu forme foarte asemănătoare ca sunet sau scriere, dar cu sensuri diferite: original – originar, complement – compliment. Confundarea paronimelor este o greșeală gravă de exprimare.
Atenție la confuzie frecventă: omonimele și paronimele nu sunt același lucru. Omonimele sunt identice ca formă; paronimele doar se aseamănă.
Familia lexicală cuprinde toate cuvintele formate de la același cuvânt de bază (rădăcină), prin derivare sau compunere: carte, cărticică, cărturar, cărticicică, librărie – nu toate sunt în familia lui carte; trebuie să existe o legătură de formare, nu doar de sens.
Cuvântul din care pleacă întreaga familie se numește cuvânt de bază sau cuvânt primar.
Câmpul lexical este grupul de cuvinte care aparțin aceluiași domeniu sau aceleiași teme, indiferent de rădăcina lor. De exemplu, câmpul lexical al școlii: elev, profesor, clasă, catalog, orar, manual – cuvinte cu rădăcini diferite, dar legate printr-un concept comun.
Atenție la confuzie frecventă: familia lexicală se bazează pe rădăcină comună; câmpul lexical se bazează pe temă comună. Sunt două concepte diferite și nu trebuie amestecate.
Limba română și-a creat cuvinte noi fără să împrumute din alte limbi, prin două procedee principale numite mijloace interne de îmbogățire a vocabularului.
Derivarea înseamnă formarea unui cuvânt nou prin adăugarea unui prefix (înaintea rădăcinii) sau a unui sufix (după rădăcină): - cu prefix: a face → a reface, a desface - cu sufix: carte → cărticică, cărturar
Cuvântul nou format se numește cuvânt derivat; elementul adăugat este afixul (prefix sau sufix).
Compunerea înseamnă unirea a două sau mai multe cuvinte (sau elemente de cuvinte) pentru a forma un cuvânt nou cu sens unitar: floarea-soarelui, binecuvântat, untdelemn, Port-Said. Cuvântul rezultat se numește cuvânt compus.
Cele două procedee se deosebesc astfel: la derivare adaugi un element care singur nu are sens deplin (prefixul sau sufixul), iar la compunere unești elemente care pot exista independent în limbă.
Împrumuturile lexicale sunt cuvinte preluate din alte limbi, devenite parte a vocabularului românesc. Ele reprezintă un mijloc extern de îmbogățire a vocabularului. Principalele surse de împrumut pentru română sunt: - latina și greaca veche (cuvinte intrate mai demult, unele adaptate complet) - limbile moderne: franceză (birou, voal), italiană (operă, sonetă), engleză (computer, manager, weekend) - turca, slavona, maghiara – mai ales în vocabularul vechi sau regional
Cuvintele împrumutate se adaptează, de regulă, la regulile fonetice și gramaticale ale limbii române.
Utilizarea dicționarului. Dicționarul explicativ (DEX) oferă pentru fiecare cuvânt: forma corectă, categoria gramaticală, toate sensurile (propriu și figurat), exemple de folosire și, uneori, etimologia (originea cuvântului). Dicționarul de sinonime, dicționarul de antonime și dicționarul ortografic sunt instrumente suplimentare, fiecare cu un scop precis. La examen, o cerință frecventă este să identifici sensul unui cuvânt dintr-un articol de dicționar sau să alegi sensul potrivit contextului dat.