Elemente de construcție a comunicării – Morfologie (Substantivul și Articolul)

Elevii identifică și utilizează corect substantivul și tipurile de articol în contexte variate.

Ce este substantivul și cum îl recunoaștem

Substantivul este partea de vorbire flexibilă care denumește ființe, lucruri, fenomene ale naturii, stări, acțiuni sau însușiri privite ca obiecte.

Substantivele se împart în două mari categorii:

• Substantive comune – denumesc obiecte sau ființe dintr-o clasă generală, fără a le individualiza: copil, carte, ploaie, fericire. Se scriu cu literă mică.
• Substantive proprii – denumesc obiecte sau ființe individualizate, unice: Maria, București, Dunărea, România. Se scriu obligatoriu cu literă mare.

Atenție: un substantiv comun poate deveni propriu când denumește o persoană anume (Ion, Doina) și invers, un substantiv propriu poate fi folosit ca substantiv comun în anumite contexte poetice sau figurate.

Genul și numărul substantivului

Genul arată dacă un substantiv este masculin, feminin sau neutru.

• Masculin – substantive care la singular au articolul -ul sau -le și la plural -i: băiatul / băieți, pomul / pomi.
• Feminin – substantive care la singular au articolul -a și la plural de obicei -e sau -i: fata / fete, mama / mame.
• Neutru – substantive care se comportă ca masculinele la singular și ca femininele la plural: scaunul / scaune, caietul / caiete. Genul neutru este specific limbii române și nu există în toate limbile.

Numărul arată câte obiecte sau ființe sunt denumite:

• Singular – un singur obiect: elev, carte, scaun.
• Plural – mai multe obiecte: elevi, cărți, scaune.

Unele substantive există doar la singular (lapte, aur, sete) și se numesc defective de plural. Altele există doar la plural (ochelari, pantaloni) și se numesc defective de singular.

Cazurile substantivului

Cazul arată rolul pe care îl îndeplinește substantivul în propoziție și se exprimă prin forma cuvântului și prin articol. În limba română există cinci cazuri.

Nominativ (N) – răspunde la întrebările Cine? Ce? și reprezintă de obicei subiectul propoziției: Elevul citește.

Acuzativ (Ac) – răspunde la întrebările Pe cine? Ce? Cu cine? Cu ce? Despre cine? etc. și exprimă de obicei complementul: Îl văd pe băiat. Scriu cu stiloul.

Genitiv (G) – răspunde la întrebările Al cui? A cui? Ai cui? Ale cui? și exprimă de obicei atributul: cartea elevului, casa bunicii. Se recunoaște prin forma specială a substantivului (de obicei cu -lui sau -ei) sau prin prezența unui articol genitival (al, a, ai, ale).

Dativ (D) – răspunde la întrebările Cui? și exprimă de obicei complementul indirect: Dau cartea colegului. Îi scriu mamei. Are aceeași formă cu genitivul, dar se identifică prin întrebare și prin context.

Vocativ (V) – este cazul adresării directe și nu are o funcție sintactică propriu-zisă (nu este nici subiect, nici complement). Se izolează prin virgulă: Mario, vino aici! Doamnă, am o întrebare. La vocativ, substantivul poate primii terminații speciale: mamă → mamă / mămico, băiat → băiete.

Confuzia cea mai frecventă este între genitiv și dativ: ambele au aceeași formă, dar genitivul răspunde la Al cui? și este atribut, iar dativul răspunde la Cui? și este complement indirect.

Articolul – tipuri și rol

Articolul este partea de vorbire care însoțește substantivul și arată dacă obiectul denumit este cunoscut sau necunoscut, determinat sau nedeterminat.

Articolul hotărât se atașează direct la sfârșitul substantivului (este enclitic) și arată că obiectul este cunoscut, determinat: băiatul, fata, scaunul, elevii, fetele, scaunele. Articolul hotărât se acordă cu substantivul în gen, număr și caz.

Articolul nehotărât stă înaintea substantivului (este proclitic) și arată că obiectul este necunoscut, nedeterminat: un băiat, o fată, un scaun, niște băieți, niște fete. Formele sunt: un (masc. sg.), o (fem. sg.), niște (plural).

Articolul demonstrativ (genitival) – cel, cea, cei, cele – se folosește înaintea unui adjectiv sau a unui substantiv în genitiv și ajută la exprimarea posesiei sau a determinării: cartea cea nouă, cartea celui din față. Uneori este numit și articol genitival când marchează genitivul: al băiatului, a fetei, ai colegilor, ale elevelor.

Articolul posesiv – al, a, ai, ale – însoțește pronumele posesive sau substantivele în genitiv și se acordă cu obiectul posedat: cartea mea / cartea al meu (greșit) → corect: cartea mea. Articolul posesiv apare și în construcții de tipul: un prieten al meu, o carte a surorii mele.

Funcțiile sintactice ale substantivului

Substantivul poate îndeplini mai multe funcții sintactice (roluri în propoziție), în funcție de cazul în care se află.

Subiect (cazul nominativ) – arată cine face acțiunea sau despre cine se vorbește: Elevul scrie. Maria cântă.

Atribut (cazul genitiv, dar și alte cazuri) – determină un alt substantiv și răspunde la întrebările Care? Ce fel de? Al cui?: cartea elevului (atribut substantival genitival), casa albastră (atribut adjectival – atenție, acesta aparține adjectivului, nu substantivului). Atributul substantival poate fi și în acuzativ cu prepoziție: caietul de matematică, drumul spre munte.

Complement direct (cazul acuzativ) – răspunde la întrebările Pe cine? Ce? și arată obiectul asupra căruia se exercită direct acțiunea: Citesc cartea. Îl văd pe coleg.

Complement indirect (cazul dativ sau acuzativ cu prepoziție) – răspunde la Cui? Pentru cine? Despre ce? etc.: Dau colegului caietul. Vorbesc despre vacanță.

Complement circumstanțial (cazul acuzativ cu prepoziție, de regulă) – arată împrejurările acțiunii (loc, timp, mod): Merg la școală. Vin după amiază.

Nume predicativ (cazul nominativ sau acuzativ) – apare pe lângă verbele copulative (a fi, a deveni, a părea, a se face etc.) și arată ce este sau cum este subiectul: El este elev. Ea a devenit campioană.

Element predicativ suplimentar – apare mai rar la clasa a V-a și este o funcție avansată; nu se confundă cu numele predicativ.

Test — 6 întrebări ca la examen