Senzațiile

Studierea procesului psihic senzorial elementar prin care sunt reflectate însușirile separate ale obiectelor și fenomenelor.

Ce este senzația

Senzația este procesul psihic cognitiv senzorial elementar prin care se reflectă însușiri separate și concrete ale obiectelor și fenomenelor, în momentul în care acestea acționează direct asupra analizatorilor.

Definiția are trei cuvinte care se punctează la BAC și pe care nu ai voie să le omiți:

• însușiri separate — senzația îți dă roșul, dulcele, rugozitatea, nu obiectul întreg. Mărul întreg este deja percepție.
• acțiune directă — stimulul trebuie să fie prezent aici și acum. Dacă îl reproduci din memorie, nu mai e senzație, ci reprezentare.
• analizator — mecanismul fiziologic. Fiecare senzație presupune un analizator format din segment periferic (receptorul), segment intermediar (calea de conducere) și segment central (aria corticală, unde stimulul devine senzație conștientă).

Caracteristicile senzației:

• este simplă și elementară — nu se descompune în unități psihice mai mici;
• are caracter obiectual, adică este raportată de subiect la sursa exterioară (nu simți lumina în ochi, ci vezi lampa acolo);
• are tonalitate afectivă — orice senzație e însoțită de plăcut sau neplăcut;
• are modalitate (vizuală, auditivă etc.), intensitate, durată și localizare spațială.

De reținut o distincție esențială: excitația este fenomenul fiziologic (receptorul se activează), iar senzația este fenomenul psihic (apare imaginea conștientă a însușirii). Fără segmentul cortical există excitație, dar nu există senzație.

Clasificarea senzațiilor

Criteriul cel mai folosit este proveniența stimulului și, corespunzător, tipul de receptor.

Senzații exteroceptive — informează despre mediul extern, prin exteroceptori:

• vizuale — culoare, luminozitate, saturație;
• auditive — înălțime, intensitate, timbru;
• cutanate (tactile) — atingere, presiune, vibrație;
• termice — cald și rece;
• olfactive și gustative — sunt chemoreceptive, cer substanțe dizolvate;
• dureroase — semnal de alarmă.

Senzații interoceptive (organice) — informează despre starea organelor interne: foame, sete, sațietate, greață, senzația de plin a vezicii. Sunt difuze, slab localizate și puternic colorate afectiv.

Senzații proprioceptive — informează despre poziția și mișcarea propriului corp:

• kinestezice — din mușchi, tendoane, articulații; îți spun în ce poziție e brațul chiar cu ochii închiși;
• de echilibru (statice) — din aparatul vestibular al urechii interne.

Două capcane de examen. Prima: senzațiile de echilibru sunt proprioceptive, deși receptorul se află în ureche — criteriul nu e organul, ci originea stimulului (propriul corp). A doua: durerea și senzațiile termice sunt trecute uneori greșit la interoceptive; cele de pe piele sunt exteroceptive, pentru că stimulul vine din afară.

Pragurile senzoriale

Nu orice stimul produce senzație. Există limite între care analizatorul funcționează, numite praguri, iar la BAC se cere să le deosebești exact.

• Pragul minimal absolut — cantitatea cea mai mică de stimul care produce o senzație abia sesizabilă. Sub el, stimulul este subliminal (nu e conștientizat).
• Pragul maximal absolut — cantitatea cea mai mare de stimul care mai produce o senzație specifică. Peste el apare durerea sau distrugerea receptorului: un sunet foarte puternic nu se mai aude mai tare, ci doare.
• Pragul diferențial — cea mai mică diferență dintre doi stimuli care poate fi sesizată ca diferență. Dacă ții în mână 1 kg, ai nevoie de un plus de aproximativ 30 g pentru a simți că s-a îngreunat.

Sensibilitatea este capacitatea de a avea senzații și se află în raport invers proporțional cu pragul: cu cât pragul este mai mic, cu atât sensibilitatea este mai mare. Aceasta este afirmația cea mai des cerută și cea mai des greșită. Un degustător de vinuri are prag diferențial mic, deci sensibilitate gustativă mare.

Între pragul minimal și cel maximal se află câmpul senzorial al analizatorului. La om, de exemplu, câmpul auditiv este cuprins aproximativ între 16 și 20 000 de hertzi; ultrasunetele există fizic, dar nu produc senzații auditive, pentru că sunt în afara câmpului.

Legile sensibilității

Sensibilitatea nu este fixă: ea se modifică după legi pe care programa le cere numite și exemplificate.

• Legea adaptării — modificarea sensibilității sub acțiunea prelungită a unui stimul. Când intri într-o sală întunecată, la început nu vezi nimic, apoi sensibilitatea vizuală crește (adaptare la întuneric, câteva zeci de minute). Invers, la lumină puternică sensibilitatea scade rapid. Cel mai repede se adaptează mirosul; practic nu se adaptează durerea, pentru că rolul ei este de alarmă.
• Legea contrastului senzorial — scoaterea reciprocă în evidență a doi stimuli opuși. Contrast succesiv (după ce mănânci ceva dulce, apa pare acrișoară) și contrast simultan (un gri pe fond negru pare mai deschis decât același gri pe fond alb).
• Legea interacțiunii analizatorilor — un analizator influențează sensibilitatea altuia. Muzica de fond potrivită poate crește pragul de sesizare a durerii; un zgomot puternic scade acuitatea vizuală.
• Legea semnificației — un stimul slab, dar cu semnificație mare pentru persoană, poate fi sesizat înaintea unuia puternic, dar nesemnificativ. O mamă se trezește la scâncetul copilului, dar nu la zgomotul traficului.
• Legea sensibilizării și a depresiei senzoriale — creșterea, respectiv scăderea sensibilității prin exercițiu, oboseală sau stare de sănătate.
• Legea compensării — deficitul unui analizator este suplinit prin dezvoltarea altora. La persoanele nevăzătoare cresc sensibilitatea tactilă și cea auditivă.

De evitat confuzia dintre adaptare și compensare: adaptarea privește același analizator supus prelungit unui stimul; compensarea privește alți analizatori care preiau funcția celui deficitar.

Rolul senzațiilor în viața psihică

Senzațiile sunt poarta de intrare a informației în psihic. Toate procesele superioare — percepția, reprezentarea, gândirea, memoria, imaginația — prelucrează, în ultimă instanță, material provenit pe cale senzorială. De aceea senzațiile sunt numite procese cognitive primare.

Funcțiile lor principale:

• funcția informațională — furnizează datele brute despre lume și despre propriul corp;
• funcția de reglare a activității — senzațiile proprioceptive și de echilibru fac posibile mersul, scrisul, orice mișcare precisă;
• funcția de semnalizare și protecție — durerea, senzațiile termice și cele olfactive avertizează asupra pericolelor;
• funcția de menținere a tonusului cortical — creierul are nevoie de un flux permanent de stimulare pentru a funcționa normal.

Dovada cea mai clară a ultimei funcții o dau experimentele de privare senzorială: persoane ținute timp îndelungat într-un mediu fără stimuli au ajuns la scăderea capacității de concentrare, dezorientare temporală și chiar halucinații. Concluzia trasă în manuale: absența stimulării nu înseamnă odihnă psihică, ci dezorganizarea activității psihice.

Un ultim aspect cerut la subiectul de eseu: deși senzațiile sunt elementare, ele nu apar niciodată izolat în experiența adultului. Ele intră imediat în structuri mai complexe, iar ceea ce trăim curent este deja percepție. Senzația pură se poate obține practic doar în condiții de laborator.

Test — 6 întrebări ca la examen