Introducere în psihologie

Elevii descoperă obiectul de studiu al psihologiei, metodele de cercetare și ramurile acestei științe.

Ce studiază psihologia

Psihologia este știința care studiază psihicul uman — adică totalitatea proceselor, stărilor și însușirilor psihice — împreună cu comportamentul în care acesta se exprimă. Numele vine din greacă: psyche (suflet) și logos (știință, discurs).

Problema de la care pornește totul: psihicul nu poate fi observat direct. Nu poți vedea gândirea cuiva, nu poți fotografia o emoție. Poți însă observa conduita — ce face, ce spune, cum reacționează omul — și, pe baza ei, poți deduce ce se întâmplă înăuntru. De aceea se spune că psihicul se studiază indirect, prin manifestările sale.

Psihicul are trei caracteristici pe care programa le cere explicit:

• este ideal (subiectiv) — imaginile, gândurile și trăirile nu au greutate, volum sau culoare; ele sunt o reflectare, nu o copie materială a lumii;
• este subiectiv — aceeași realitate e trăită diferit de doi oameni, pentru că trece prin experiența, nevoile și așteptările fiecăruia;
• este activ și reglator — nu doar oglindește lumea, ci orientează comportamentul, anticipează, planifică, corectează.

O confuzie clasică: psihicul nu este același lucru cu conștiința. Conștiința este doar nivelul superior al psihicului, cel în care ne dăm seama de ceea ce facem. Sub ea există nivelul subconștient (informații care nu sunt acum în atenție, dar pot fi ușor readuse — numărul tău de telefon) și nivelul inconștient (conținuturi la care nu avem acces direct: automatisme, dorințe refulate, reacții pe care nu ni le explicăm).

Locul psihologiei între științe

Psihologia este o știință de graniță: are un obiect propriu, dar se sprijină pe alte științe și, la rândul ei, le furnizează date.

• Cu biologia și fiziologia — pentru că psihicul este funcție a creierului. Fără substratul nervos nu există viață psihică; leziunile cerebrale modifică memoria, limbajul, personalitatea.
• Cu sociologia — pentru că psihicul se formează în societate, prin relații, limbaj, cultură. Un copil crescut în izolare totală nu dezvoltă limbaj și gândire abstractă.
• Cu filosofia — de unde psihologia s-a desprins ca știință independentă și cu care împarte întrebările despre conștiință, libertate, sens.
• Cu matematica și statistica — instrumente indispensabile pentru prelucrarea datelor experimentale.
• Cu pedagogia și medicina — domenii în care rezultatele psihologiei se aplică direct.

Atenție la o formulare care apare des în subiecte: psihicul este determinat biologic și socio-cultural, dar nu se reduce nici la biologie, nici la societate. A spune că gândirea este pur și simplu activitatea neuronilor este o eroare numită reducționism biologic; a spune că omul este doar produsul mediului social este reducționism sociologic. Formularea corectă la BAC: psihicul rezultă din interacțiunea dintre ereditate, mediu și educație.

Metodele de cercetare

O metodă este calea prin care psihologul obține date verificabile. Programa cere să le poți defini și, mai ales, să le compari avantajele cu limitele.

• Observația — urmărirea sistematică și planificată a comportamentului în condiții naturale, fără intervenția cercetătorului. Avantaj: comportamentul e autentic. Limită: nu permite stabilirea cauzelor și există riscul ca subiectul, dacă știe că e observat, să se comporte altfel.
• Experimentul — provocarea intenționată a unui fenomen prin modificarea unei variabile independente (factorul manipulat de cercetător) și măsurarea efectului asupra variabilei dependente (comportamentul studiat). Este singura metodă care permite stabilirea relațiilor cauzale. Limită: situația de laborator poate fi artificială.
• Ancheta — pe bază de chestionar (scris, aplicabil la multe persoane) sau de interviu (oral, flexibil, în profunzime). Limită: subiecții pot răspunde ce cred că se așteaptă de la ei (dezirabilitate socială).
• Metoda biografică (anamneza) — reconstituirea istoriei de viață a persoanei pentru a înțelege prezentul.
• Testul psihologic — probă standardizată și etalonată, cu care se măsoară inteligența, aptitudinile, trăsăturile de personalitate. Condițiile de aplicare sunt identice pentru toți, iar rezultatul se raportează la un etalon.
• Studiul produselor activității — analiza a ceea ce a realizat persoana: desene, compuneri, lucrări.

Confuzia cea mai penalizată: observația nu este experiment. În observație cercetătorul nu intervine; în experiment el provoacă și controlează variabilele. De aceea corelația obținută prin observație nu dovedește cauzalitate.

Ramurile psihologiei

Psihologia s-a ramificat pe măsură ce a fost aplicată în domenii tot mai variate. La examen se cere să recunoști ramura potrivită unei situații date.

Ramuri fundamentale (teoretice), care produc cunoștințe generale:

• psihologia generală — legile de bază ale proceselor psihice;
• psihologia dezvoltării (a vârstelor) — cum se schimbă psihicul de la naștere la bătrânețe;
• psihologia socială — omul în grup: influență, conformism, atitudini, prejudecăți;
• psihologia personalității — structura și diferențele individuale;
• psihologia experimentală — construiește și verifică modele în laborator.

Ramuri aplicate, care rezolvă probleme practice:

• psihologia educației (școlară) — învățare, motivație, relația profesor–elev;
• psihologia muncii și organizațională — selecție de personal, ergonomie, climat de muncă;
• psihologia clinică — evaluarea și sprijinul persoanelor cu tulburări psihice;
• psihologia judiciară — mărturia, comportamentul infracțional, expertiza;
• psihologia sportului, a reclamei, a transporturilor și altele.

O distincție cerută frecvent: psihologul este absolvent de psihologie și lucrează prin evaluare, consiliere și psihoterapie, fără a prescrie medicamente; psihiatrul este medic specialist, care poate diagnostica boli psihice și prescrie tratament medicamentos.

Cum a devenit psihologia o știință

Multă vreme întrebările despre suflet au aparținut filosofiei. Aristotel a scris primul tratat sistematic, Despre suflet, iar Descartes a formulat problema raportului dintre suflet și corp. Aceste reflecții erau însă speculative: se bazau pe raționament, nu pe măsurare.

Momentul de referință este anul 1879, când Wilhelm Wundt înființează la Leipzig primul laborator de psihologie experimentală. De atunci psihologia devine știință de sine stătătoare, pentru că își câștigă cele trei condiții: obiect propriu, metode proprii de investigare și posibilitatea de a verifica experimental afirmațiile.

Principalele orientări pe care programa le menționează:

• structuralismul (Wundt, Titchener) — descompunerea conștiinței în elemente, prin introspecție;
• behaviorismul (Watson, Skinner) — obiect de studiu este doar comportamentul observabil, după schema stimul–răspuns; conștiința este considerată inaccesibilă științific;
• psihanaliza (Freud) — rolul hotărâtor al inconștientului și al conflictelor interne;
• psihologia gestaltistă — întregul are proprietăți care nu se reduc la suma părților;
• psihologia umanistă (Maslow, Rogers) — persoana ca ființă unică, orientată spre autorealizare;
• psihologia cognitivă — studiază prelucrarea informației: atenție, memorie, gândire, prin analogie cu procesarea computațională.

Greșeala frecventă: a spune că psihologia a apărut odată cu Freud. Psihanaliza apare la sfârșitul secolului al XIX-lea, după laboratorul lui Wundt, și este o orientare în interiorul psihologiei, nu actul ei de naștere.

Test — 6 întrebări ca la examen