Percepțiile

Analiza procesului cognitiv senzorial care reflectă obiectele și fenomenele în integralitatea lor.

Definiția și caracteristicile percepției

Percepția este procesul psihic cognitiv senzorial complex prin care se reflectă integral, unitar și structurat obiectele și fenomenele, în momentul în care acestea acționează direct asupra analizatorilor.

Comparația cu senzația se cere la fiecare sesiune. Ambele presupun prezența directă a stimulului, dar:

• senzația dă o însușire (rece, roșu, dulce), percepția dă obiectul întreg (mărul);
• senzația implică un singur analizator, percepția implică de regulă mai mulți analizatori, care cooperează;
• senzația este elementară, percepția este complexă și presupune experiența anterioară.

Ultimul punct explică o idee esențială: percepția nu este suma senzațiilor. Ea este o construcție în care intră și ce știi deja despre lume. Doi oameni care privesc aceeași radiografie văd aceleași pete, dar numai medicul percepe o fractură — pentru că percepția este mijlocită de experiență, de limbaj și de gândire.

Caracteristicile percepției:

• caracter integral — obiectul e reflectat ca întreg, nu ca mozaic de însușiri;
• caracter structurat — însușirile sunt ierarhizate, unele devin dominante;
• caracter selectiv — nu percepem tot ce ne înconjoară, ci desprindem un obiect dintr-un fond;
• caracter contextual — același element e perceput diferit după contextul în care apare;
• caracter mijlocit de experiența anterioară și de cuvânt.

Atenție la formularea de la BAC: percepția este tot un proces senzorial, deși este complexă. A o trece printre procesele cognitive superioare (gândire, memorie, imaginație) este o eroare de încadrare.

Fazele procesului perceptiv

Percepția se desfășoară în timp, prin patru faze care se cer în ordine.

1. Detecția — sesizarea prezenței stimulului în câmpul perceptiv, fără a ști încă ce este. Este momentul în care îți dai seama că „e ceva acolo”. 2. Discriminarea — desprinderea obiectului de fond și distingerea lui de stimulii vecini, pe baza unor însușiri care îl deosebesc. 3. Identificarea — recuperarea din memorie a informației potrivite și recunoașterea obiectului: „este un câine”. Aici intervine decisiv experiența anterioară; fără un model stocat, identificarea nu are loc. 4. Interpretarea — atribuirea unei semnificații obiectului și integrarea lui în activitatea curentă: „este câinele vecinului, e blând, pot trece”.

Primele două faze sunt preponderent senzoriale, ultimele două implică memoria și gândirea. Aceasta explică de ce percepția este descrisă ca proces care face trecerea de la senzorial la logic.

Două precizări utile pentru itemi: fazele nu au durate egale — la obiectele familiare identificarea e aproape instantanee, la cele necunoscute discriminarea se prelungește. Și, mai important, o percepție incompletă se oprește la o fază intermediară: vezi ceva mișcându-se în întuneric (detecție și discriminare), dar nu poți spune ce este (identificare eșuată). Faptul că percepția are faze nu înseamnă că le parcurgi conștient una câte una.

Legile și proprietățile percepției

Manualele numesc aceste însușiri fie legi, fie proprietăți ale percepției; la examen contează exemplul corect.

• Legea integralității (structuralității) — obiectul e perceput ca întreg unitar. Recunoști o melodie chiar dacă e cântată în altă tonalitate, pentru că structura relațiilor se păstrează.
• Legea selectivității — din câmpul perceptiv se desprinde un obiect pe un fond. Raportul se poate inversa, cum se vede în imaginile reversibile (vaza sau cele două profiluri).
• Legea constanței perceptive — obiectul este perceput cu aceleași însușiri (mărime, formă, culoare), deși imaginea de pe retină se modifică. O ușă întredeschisă are pe retină proiecție de trapez, dar o percepi tot dreptunghiulară. Constanța se formează prin experiență, nu este înnăscută; fără ea, lumea ne-ar părea că își schimbă permanent dimensiunile când ne apropiem sau ne depărtăm.
• Legea semnificației — se percep mai ușor și mai repede obiectele cu semnificație pentru subiect; îți auzi numele într-o încăpere zgomotoasă.
• Legea proiectivității imaginii perceptive — deși imaginea se construiește în scoarța cerebrală, o proiectăm la sursă, în afara noastră.

În descrierea organizării perceptive se folosesc și principiile gestaltiste: proximitatea (elementele apropiate se grupează), similaritatea (cele asemănătoare se grupează), continuitatea și închiderea (completăm mintal conturul incomplet al unei figuri).

Greșeala clasică: confundarea constanței cu integralitatea. Constanța se referă la stabilitatea însușirilor în condiții variabile; integralitatea, la reflectarea obiectului ca întreg, nu pe bucăți.

Formele percepției

Se clasifică după analizatorul dominant și după conținutul reflectat.

După analizatorul dominant: percepții vizuale, auditive, tactile, olfactive, gustative, kinestezice. Precizarea importantă: analizatorul e dominant, nu unic — la percepția unui fruct participă simultan văzul, mirosul, pipăitul.

După conținut, programa insistă pe trei forme:

• Percepția spațiului — mărime, formă, distanță, direcție, relief. Se sprijină pe indici monoculari (mărimea aparentă, suprapunerea obiectelor, perspectiva liniară, gradientul de textură, umbrele) și pe indici binoculari: disparitatea retiniană (cei doi ochi primesc imagini ușor diferite) și convergența globilor oculari. Vederea în relief, stereoscopică, se datorează în principal folosirii ambilor ochi.
• Percepția timpului — durata, succesiunea și simultaneitatea evenimentelor. Nu există un analizator specializat al timpului; el se percepe indirect, prin schimbările pe care le observăm. De aici deformările subiective: timpul plin de activități plăcute pare mai scurt când îl trăiești, dar mai lung în amintire; monotonia îl face să pară interminabil pe moment.
• Percepția mișcării — deplasarea obiectelor în raport cu un reper. Se bazează pe schimbarea poziției față de un punct fix și pe mișcările de urmărire ale ochilor.

O formă aparte, cerută uneori: observația ca percepție intenționată, planificată și sistematică, iar ca însușire de personalitate — spiritul de observație.

Iluziile perceptive

Iluzia perceptivă este o percepție deformată, o neconcordanță între imaginea perceptivă și proprietățile reale ale obiectului, produsă în prezența stimulului.

Acesta este punctul cel mai des greșit la BAC: iluzia nu este halucinație. Halucinația este o percepție fără obiect, apare fără niciun stimul real și este un simptom patologic. Iluzia apare la oameni sănătoși, are un stimul real care este doar interpretat greșit, și este de regulă comună — aproape toți o trăim la fel.

Exemple clasice, cerute nominal:

• iluzia Müller-Lyer — două segmente egale par inegale din cauza săgeților orientate diferit la capete;
• iluzia Ponzo — două bare egale plasate între linii convergente par diferite ca lungime;
• iluzia lunii — Luna pare mai mare la orizont decât la zenit, deși unghiul sub care o vedem e același;
• iluzia optico-geometrică a verticalei — o linie verticală pare mai lungă decât una orizontală egală cu ea;
• mișcarea aparentă (fenomenul phi) — imagini statice succedate rapid produc senzația de mișcare; pe acest principiu funcționează filmul.

Cauzele iluziilor: acțiunea contextului (elementele din jur schimbă felul în care e evaluat un element), transferul greșit al unor reguli de constanță învățate, particularitățile fiziologice ale analizatorului și starea afectivă a subiectului.

De reținut și partea de nuanță: faptul că știi cum funcționează o iluzie nu o desființează. Chiar măsurând segmentele din iluzia Müller-Lyer, ele continuă să pară inegale — dovadă că percepția funcționează pe mecanisme care nu se lasă corectate simplu prin raționament.

Test — 6 întrebări ca la examen