Motivația

Studierea ansamblului de factori interni care energizează, orientează și susțin comportamentul uman.

Ce este motivația și ce funcții are

Motivația este ansamblul factorilor interni care declanșează, orientează și susțin comportamentul, până la atingerea unui scop.

Definiția conține trei funcții care se punctează separat la BAC:

• funcția de activare (energizare) — motivația pune organismul în mișcare, furnizează energia acțiunii;
• funcția de orientare (direcționare) — indică spre ce este îndreptat comportamentul; foamea nu produce orice mișcare, ci căutarea hranei;
• funcția de susținere (persistență) — menține efortul în timp, în ciuda obstacolelor, până la atingerea scopului.

Deosebirea esențială, cerută frecvent: motivația este internă, spre deosebire de stimulii externi, care sunt doar ocazii. Aceeași notă mică poate mobiliza un elev și îl poate demoraliza pe altul, pentru că efectul depinde de structura motivațională a fiecăruia.

O precizare importantă pentru itemii aplicativi: motivația nu se observă direct; ea se deduce din comportament, din intensitatea și din persistența efortului. De aceea explicațiile motivaționale trebuie formulate ca ipoteze, nu ca certitudini.

Relația cu celelalte fenomene psihice: motivația face parte, alături de afectivitate și voință, din latura reglatorie a vieții psihice. Ea dă de ce-ul conduitei, voința asigură cum-ul depășirii obstacolelor, iar afectivitatea însoțește tot parcursul cu trăiri de plăcere sau de tensiune.

Structura motivației

Motivația nu este un bloc unic, ci un sistem de componente, ordonate de la cele mai simple, comune cu animalele, la cele specific umane.

• Trebuința (nevoia) — starea de dezechilibru resimțită ca lipsă sau ca necesitate; este structura motivațională fundamentală. Poate fi biologică (foame, sete, somn) sau socioculturală (nevoia de comunicare, de recunoaștere).
• Motivul — mobilul care declanșează efectiv acțiunea; este trebuința conștientizată și legată de un obiect concret care o poate satisface. Trebuința de hrană devine motiv atunci când te ridici să îți faci un sandviș.
• Interesul — orientarea selectivă, relativ stabilă și activă spre un anumit domeniu de cunoaștere sau de activitate. Interesul explică de ce un elev citește despre astronomie fără să i se ceară.
• Convingerea — idee profund înrădăcinată, fuzionată cu trăirea afectivă și cu voința, care devine normă de conduită. Este structura cea mai puternică: pentru convingeri oamenii acceptă privațiuni majore.
• Aspirația — orientarea spre scopuri înalte, de lungă durată, adesea greu accesibile, care dau direcție proiectului de viață.
• Idealul — modelul de personalitate sau de viață spre care persoana tinde; integrează aspirațiile și convingerile într-un proiect unitar.

De adăugat, pentru completitudine: impulsul (tendința de acțiune apărută odată cu trebuința), intenția (orientarea spre un scop precis) și valențele obiectelor, adică forța lor de atracție sau de respingere.

Capcană de examen: interesul este confundat cu motivul de moment. Interesul este stabil în timp și vizează un domeniu, motivul este punctual și vizează o acțiune determinată.

Formele motivației

Manualul cere patru perechi, iar itemii cer recunoașterea lor pe exemple.

1. Motivație pozitivă și negativă. Cea pozitivă se bazează pe recompensă: laudă, notă bună, premiu, satisfacție. Produce efecte de durată și atitudini favorabile față de activitate. Cea negativă se bazează pe pedeapsă, amenințare, blam. Are efect rapid, dar de scurtă durată și generează evitare, anxietate, uneori disimulare. Concluzia cerută în eseuri: pedeapsa spune ce să nu faci, dar nu învață ce să faci.

2. Motivație intrinsecă și extrinsecă. Cea intrinsecă are sursa în activitatea însăși: înveți pentru că îți place materia, cânți pentru plăcerea de a cânta. Este cea mai eficientă și durabilă, pentru că nu depinde de nimeni din afară. Cea extrinsecă are sursa în afara activității: notă, bursă, laudă, evitarea unei certe; se stinge odată cu dispariția recompensei.

Nuanța cea mai des cerută: motivația extrinsecă nu este rea în sine. Ea poate iniția o activitate care ulterior devine interesantă în sine, deci se poate transforma în intrinsecă. Riscul apare când recompensa externă masivă este oferită pentru o activitate deja plăcută, caz în care interesul propriu scade.

3. Motivație cognitivă și afectivă. Cea cognitivă izvorăște din nevoia de a ști, a înțelege, a explora; se satisface prin curiozitate și cercetare. Cea afectivă izvorăște din nevoia de a obține aprobarea, acceptarea și afecțiunea celorlalți: elevul învață ca să nu își supere părinții.

4. Motivație biologică (primară) și socială (secundară) — după originea trebuinței care stă la bază.

Piramida trebuințelor (Maslow)

Abraham Maslow a ordonat trebuințele într-o piramidă, de la bază spre vârf, în cinci niveluri clasice:

• 1. Trebuințe fiziologice — hrană, apă, somn, adăpost, termoreglare; condiția supraviețuirii.
• 2. Trebuințe de securitate — siguranță fizică, stabilitate, ordine, protecție față de pericole și de imprevizibil.
• 3. Trebuințe de apartenență și dragoste — de a fi acceptat într-un grup, prietenie, afecțiune, intimitate.
• 4. Trebuințe de stimă și statut — respect de sine, competență, recunoaștere din partea celorlalți, prestigiu.
• 5. Trebuințe de autorealizare (autoactualizare) — valorificarea deplină a potențialului propriu, creație, împlinire personală.

În versiunea extinsă apar și trebuințele cognitive (de a cunoaște și a înțelege) și estetice (de ordine, simetrie, frumos), plasate între nivelul patru și cinci.

Principiul de funcționare, cerut ca item aproape sigur: trebuințele de la un nivel superior devin active abia după satisfacerea, măcar parțială, a celor de la nivelurile inferioare. Un elev flămând sau care se teme acasă nu poate fi motivat prin argumente legate de împlinirea profesională.

Primele patru niveluri sunt numite trebuințe de deficit — se activează prin lipsă și se sting odată satisfăcute. Nivelul cinci cuprinde trebuințe de creștere — nu se sting prin satisfacere, ci se amplifică: cu cât creezi mai mult, cu atât vrei să creezi mai mult. Aceasta este observația care aduce puncte în plus la eseu.

Critici de reținut, pentru nota maximă: ierarhia nu este rigidă. Artiști care au creat în sărăcie sau oameni care și-au riscat viața pentru convingeri arată că ordinea poate fi inversată atunci când există structuri motivaționale puternice, precum idealul.

Motivație, performanță și optimum motivațional

Relația dintre intensitatea motivației și performanță nu este direct proporțională — aceasta este teza centrală a temei.

Legea Yerkes–Dodson descrie o curbă în formă de U răsturnat: performanța crește odată cu intensitatea motivației până la un punct, după care scade. Motivația prea slabă înseamnă dezinteres și efort insuficient; motivația prea puternică produce tensiune, anxietate, îngustarea atenției și dezorganizarea conduitei. Elevul care își dorește nota atât de mult încât blochează la examen este ilustrarea standard.

Optimumul motivațional este nivelul de intensitate a motivației la care se obține performanța maximă într-o sarcină dată. El nu este același pentru toate sarcinile:

• pentru sarcinile ușoare optimumul se află la o intensitate mai mare a motivației, care compensează plictiseala;
• pentru sarcinile dificile optimumul se află la o intensitate mai mică, pentru că dificultatea produce ea însăși tensiune.

De aici cele două situații practice cerute la examen:

• când persoana subapreciază dificultatea sarcinii, trebuie crescută intensitatea motivației, arătându-i miza reală;
• când persoana supraapreciază dificultatea, trebuie scăzută tensiunea, prin liniștire și prin fragmentarea sarcinii.

Alte noțiuni cerute: nivelul de aspirație (rezultatul pe care persoana speră să îl obțină) și nivelul de expectanță (rezultatul pe care îl consideră realist). Un decalaj mic și pozitiv între ele este stimulativ; un nivel de aspirație mult peste posibilități duce la eșec repetat și la demotivare, iar unul mult sub posibilități duce la subrealizare.

Concluzia de reținut: motivația se educă prin succes gradat, prin stabilirea de obiective realiste, prin feedback centrat pe efort și prin transformarea treptată a motivelor extrinseci în interese proprii.

Test — 6 întrebări ca la examen