Afectivitatea

Analiza proceselor și stărilor afective care reflectă relația dintre om și realitate sub formă de trăiri subiective.

Ce sunt procesele afective

Procesele afective sunt fenomene psihice care reflectă relația dintre subiect și realitate, sub forma unor trăiri subiective, de regulă polare, apărute atunci când obiectele și situațiile au semnificație pentru trebuințele, dorințele și scopurile persoanei.

Formularea-cheie, cerută aproape la fiecare subiect: afectivitatea nu reflectă obiectul în sine, ci raportul dintre obiect și subiect. Aceeași ploaie produce bucurie fermierului și supărare turistului. De aceea afectivitatea are un caracter profund individual și nu poate fi judecată ca adevărată sau falsă, ci doar ca adecvată sau nu situației.

Caracteristicile proceselor afective:

• polaritatea — se organizează în perechi opuse: plăcere–neplăcere, bucurie–tristețe, iubire–ură, atracție–respingere;
• intensitatea — forța trăirii, de la o vagă indispoziție la o emoție copleșitoare;
• durata — cât se menține trăirea, de la câteva secunde la ani;
• mobilitatea (expresivitatea în timp) — trecerea de la o trăire la alta, uneori foarte rapidă;
• expresivitatea — manifestarea exterioară a trăirii, prin mimică, pantomimică, modificări vegetative (roșeață, transpirație, ritm cardiac) și schimbări ale vocii.

Componentele oricărei stări afective sunt trei și se cer numite: componenta subiectivă (trăirea propriu-zisă), componenta fiziologică (modificările organice) și componenta comportamental-expresivă (ce se vede din afară).

De reținut o distincție utilă: afectivitatea aparține, alături de motivație și voință, laturii reglatorii a vieții psihice. Ea nu ne informează despre lume, ci despre valoarea pe care lumea o are pentru noi.

Formele afectivității

Manualul organizează formele afectivității în trei categorii, în ordinea complexității.

A. Procese afective primare — elementare, apropiate de biologic, slab controlate conștient:

• tonul afectiv al proceselor cognitive — coloratura plăcută sau neplăcută care însoțește orice senzație sau percepție;
• trăirile afective de proveniență organică — stări difuze provocate de funcționarea organelor interne;
• afectele — trăiri foarte intense, de scurtă durată, cu debut brusc și control conștient redus: furia explozivă, groaza, hohotul de plâns. Sunt însoțite de modificări vegetative puternice și de îngustarea câmpului conștiinței.

B. Procese afective complexe — mediate de gândire și de experiența socială:

• emoțiile curente — trăiri de intensitate medie, cu durată scurtă, legate de o situație concretă și adaptate ei: bucuria unei vești bune, teama înaintea unui test;
• emoțiile superioare — legate de activități valorizate social: emoția estetică, morală, intelectuală;
• dispozițiile afective — stări difuze, de fond, cu durată mai lungă și cauză adesea neclară, care colorează întreaga activitate a zilei.

C. Procese afective superioare — structurate, stabile, integrate personalității:

• sentimentele — trăiri stabile, de durată, orientate spre o persoană, o valoare sau un domeniu: dragostea, prietenia, patriotismul, sentimentul datoriei. Sunt relativ independente de situația de moment;
• pasiunile — sentimente de mare intensitate și durată, care domină personalitatea și îi subordonează celelalte preocupări. Pot fi pozitive (nobile), cum e pasiunea pentru cercetare, sau negative, cum sunt jocurile de noroc.

Cele două confuzii sancționate cel mai des: afectul (intens, dar scurt și slab controlat) versus pasiunea (intensă și durabilă, cu orientare stabilă); apoi emoția (legată de o situație concretă) versus sentimentul (stabil, independent de situația imediată).

Stresul emoțional

Stresul este reacția complexă a organismului și a psihicului la solicitări care sunt evaluate ca depășind resursele proprii de adaptare. Definiția cere formularea prin dezechilibru între cerințe și resurse, nu prin simpla prezență a unei situații dificile.

Agenții stresori pot fi: fizici (zgomot, frig, boală), psihici (examen, conflict, incertitudine), sociali (schimbarea școlii, presiunea grupului). Un aspect esențial: contează mai puțin evenimentul în sine și mai mult evaluarea cognitivă pe care i-o dă persoana. Același examen este pentru un elev o amenințare, iar pentru altul o provocare.

Sindromul general de adaptare (Hans Selye) are trei stadii, cerute în ordine:

• stadiul de alarmă — mobilizarea bruscă a resurselor; cresc ritmul cardiac, tensiunea, nivelul de activare;
• stadiul de rezistență — organismul face față, aparent normal, dar cu consum ridicat de resurse;
• stadiul de epuizare — resursele se termină, apar oboseala cronică, scăderea imunității, tulburări de somn, iritabilitate, scăderea performanței.

Se deosebesc eustresul (stresul de intensitate moderată, mobilizator, care crește performanța) și distresul (stresul prelungit sau excesiv, cu efecte dezorganizatoare). Deci nu orice stres este dăunător — nuanță punctată la examen.

Strategii de adaptare (coping):

• centrate pe problemă — schimbarea situației: planificare, căutarea informației, cererea de ajutor, rezolvarea pas cu pas; eficiente când situația poate fi controlată;
• centrate pe emoție — reducerea trăirii neplăcute: reevaluarea situației, relaxare, exprimarea emoției, sprijin afectiv; utile când situația nu poate fi schimbată.

Alegerea greșită a strategiei este ea însăși o sursă de suferință: te epuizezi încercând să controlezi ce nu depinde de tine sau te resemnezi acolo unde ai fi putut interveni.

Inteligența emoțională

Inteligența emoțională este capacitatea de a identifica, înțelege, exprima și regla propriile emoții, precum și de a recunoaște și influența emoțiile celorlalți, în vederea unei adaptări eficiente.

Componentele, în modelul devenit clasic prin lucrările lui Daniel Goleman:

• conștiința de sine emoțională — a ști ce simți în momentul în care simți și a recunoaște cauza trăirii; este componenta de bază, fără de care celelalte nu funcționează;
• autocontrolul (autoreglarea) — capacitatea de a amâna reacția, de a tolera frustrarea, de a nu acționa sub impulsul afectului;
• automotivarea — folosirea emoțiilor pentru a susține efortul spre scop, inclusiv capacitatea de a amâna recompensa;
• empatia — înțelegerea stărilor afective ale celuilalt, prin transpunere în situația lui;
• abilitățile sociale — gestionarea relațiilor, cooperarea, rezolvarea conflictelor, comunicarea asertivă.

Două precizări cerute la examen. Prima: inteligența emoțională nu înseamnă reprimarea emoțiilor. A nu simți nu este o performanță; performanța este să recunoști trăirea și să alegi conștient modul de exprimare. A doua: inteligența emoțională este relativ independentă de inteligența academică măsurată prin coeficient de inteligență și, spre deosebire de aceasta, se poate dezvolta semnificativ prin exercițiu la orice vârstă.

Empatia merită definită separat, pentru că apare frecvent ca item: este capacitatea de transpunere în situația psihologică a celuilalt, cu înțelegerea trăirilor lui, fără pierderea identității proprii. Confuzia clasică este cu simpatia (a simți la fel, alături de celălalt) și cu contagiunea emoțională (a prelua automat starea grupului, fără nicio distanță).

Utilitatea practică ține de reglarea conduitei: recunoașterea din timp a furiei permite intervenția înainte ca aceasta să devină afect, când controlul conștient scade brusc.

Rolul afectivității în viața psihică

Afectivitatea nu este un accesoriu al vieții psihice, ci una dintre condițiile ei de funcționare.

• Rol de evaluare — emoțiile semnalează rapid ce este bun sau periculos pentru persoană, înainte ca analiza rațională să se încheie. Frica pregătește apărarea, dezgustul protejează de ce e nociv.
• Rol motivațional și energizant — trăirile afective susțin efortul; o activitate însoțită de bucurie sau de mândrie este continuată, una însoțită de anxietate cronică este abandonată.
• Rol în procesele cognitive — starea afectivă influențează atenția, memoria și gândirea: informația încărcată afectiv se reține mai bine, dar o emoție intensă îngustează câmpul atenției și rigidizează gândirea. Deci relația este de dublu sens, nu doar pozitivă.
• Rol de comunicare — expresiile emoționale transmit celorlalți informație despre starea și intențiile noastre; sunt primul limbaj al copilului și rămân canalul cel mai credibil în comunicarea adultă.
• Rol în structurarea personalității — sentimentele stabile și pasiunile nobile dau direcție și consistență conduitei; convingerile, ca structuri motivaționale, se formează prin fuziunea ideii cu trăirea afectivă.

Pentru punctajul complet trebuie menționate și dezechilibrele: labilitatea afectivă (treceri bruște și nejustificate de la o stare la alta), apatia (scăderea marcată a reactivității afective), ambivalența (trăirea simultană a două stări opuse față de aceeași persoană), irascibilitatea.

Concluzia cerută în eseuri: raționalitatea și afectivitatea nu sunt adversare. O conduită matură nu înseamnă absența emoțiilor, ci integrarea lor: să recunoști trăirea, să îi înțelegi sursa și să decizi cum o exprimi, astfel încât ea să susțină scopurile, nu să le saboteze.

Test — 6 întrebări ca la examen