Limbajul

Studierea sistemului de semne și a activității de comunicare umană verbală și nonverbală.

Limbaj, limbă, comunicare

Limbajul este activitatea psihică de comunicare prin intermediul limbii; este forma concretă, individuală, în care fiecare om folosește sistemul de semne al comunității sale.

Distincția cerută obligatoriu la BAC, în trei termeni:

• Limba este un fenomen social, un sistem de semne și de reguli (vocabular, gramatică), existent independent de fiecare vorbitor în parte. Româna există chiar dacă un anumit vorbitor tace.
• Limbajul este un fenomen psihologic, individual: modul în care persoana folosește efectiv limba, cu vocabularul ei, cu ritmul, accentul și greșelile ei. De aceea limbajul se studiază la psihologie, iar limba la lingvistică.
• Comunicarea este noțiunea cea mai largă: transmiterea de informație între emițător și receptor, prin orice mijloc — inclusiv gesturi, imagini, semnale, la om și la animale.

Relația dintre ele: comunicarea include limbajul, iar limbajul presupune limba. Greșeala tipică din itemi este inversarea — se afirmă că limbajul ar fi mai larg decât comunicarea.

Schema comunicării trebuie știută pe componente: emițător, mesaj, cod (limba folosită), canal (aer, hârtie, ecran), receptor, feedback (răspunsul receptorului, care permite reglarea) și zgomot sau bariere (orice perturbă transmiterea: zgomot fizic, necunoașterea codului, prejudecăți, oboseală).

Condiția de bază a comunicării reușite este ca emițătorul și receptorul să folosească același cod și să aibă un fond comun de reprezentări. Altfel cuvintele sunt auzite, dar nu înțelese.

Formele limbajului

Limbajul are două mari forme, iar a doua este cea mai des cerută la examen.

A. Limbajul extern, orientat spre ceilalți:

• Oral (verbal-oral) — cea mai veche și mai firească formă. Subforme:
• dialogat — susținut de interlocutor, cu întrebări și replici; e mai eliptic, mai concret, ajutat de context și de mimică;
• monologat — un singur vorbitor, pe o durată lungă (expunere, prezentare, răspuns la examen); cere organizare prealabilă, coerență și efort mult mai mare, pentru că lipsește sprijinul interlocutorului;
• solilocviul — vorbirea cu sine cu voce tare.
• Scris — apare târziu în ontogeneză și se învață sistematic. Este cel mai pretențios: cere vocabular precis, respectarea normelor gramaticale, structurare logică, pentru că lipsesc mimica, gestica și intonația, iar receptorul nu poate cere lămuriri pe loc.

B. Limbajul intern — vorbirea cu sine, fără emisie sonoră. Caracteristicile lui se cer aproape la fiecare simulare:

• este prescurtat, eliptic, redus adesea la un cuvânt-cheie sau la o schemă;
• este extrem de rapid, de câteva ori mai rapid decât vorbirea cu voce tare;
• are caracter predicativ — reține ce este nou, subînțelegând subiectul;
• este personal, greu de tradus direct în limbaj extern;
• îndeplinește funcții de planificare, anticipare și autoreglare a activității.

Ordinea dezvoltării, cerută ca item: mai întâi limbajul oral, apoi cel intern (prin interiorizarea vorbirii cu sine a copilului mic), apoi cel scris. Greșeala frecventă este să se afirme că limbajul intern apare primul, ca fiind cel mai simplu; în realitate el se formează prin interiorizare, deci derivă din cel extern.

Funcțiile limbajului

Programa cere funcțiile cu exemple, iar itemii cer de obicei identificarea funcției dintr-o situație dată.

• Funcția de comunicare — transmiterea de informații între oameni; este funcția fundamentală, prezentă în orice act de limbaj.
• Funcția cognitivă — limbajul fixează, organizează și transmite cunoștințele; noțiunile există prin cuvinte, iar învățarea sistematică este imposibilă fără limbaj.
• Funcția de reglare (persuasivă) — influențarea conduitei altuia: comanda, rugămintea, sfatul, reclama, pledoaria.
• Funcția de autoreglare — influențarea propriei conduite: îți spui în gând ce ai de făcut, îți dai curaj, îți impui să nu reacționezi. Se realizează mai ales prin limbaj intern.
• Funcția expresivă (emoțională) — exprimarea trăirilor afective; se realizează în bună măsură prin paraverbal — intonație, ritm, pauze.
• Funcția ludică — jocul cu cuvintele: calambur, rimă, jocuri de limbaj la copii.
• Funcția dialectică — susținerea dezbaterii, a argumentării contradictorii, deci a rezolvării problemelor prin confruntare de idei.
• Funcția simbolic-reprezentativă — cuvântul ține locul obiectului absent, permițând operarea mintală cu realități îndepărtate în timp și spațiu.

Două confuzii clasice. Prima: între funcția de reglare și cea de autoreglare — prima vizează conduita celuilalt, a doua conduita proprie. A doua: între funcția expresivă și cea de comunicare — expresivă înseamnă că mesajul spune ceva despre starea emoțională a vorbitorului, nu doar despre realitatea obiectivă.

De reținut: aceste funcții nu se exclud. Un singur enunț le poate îndeplini simultan pe mai multe, iar la subiectul de eseu se punctează exact această observație.

Comunicarea verbală, paraverbală și nonverbală

Comunicarea umană se desfășoară simultan pe trei canale, iar la examen se cere să le deosebești precis.

• Verbal — ce spui: cuvintele propriu-zise, conținutul lexical și gramatical al mesajului.
• Paraverbal — cum spui: intonația, tonul, volumul, ritmul, pauzele, accentul, timbrul, ezitările. Nu ține de sensul cuvintelor, ci de învelișul lor sonor. Aceeași propoziție, spusă cu ton ironic sau cald, transmite mesaje opuse.
• Nonverbal — ce transmiți fără cuvinte și fără sunet: mimica, privirea, gestica, postura, distanța dintre interlocutori (proxemica), atingerea, ținuta vestimentară.

Capcana cea mai des sancționată: intonația este paraverbal, nu nonverbal. Regula simplă de verificat: dacă se aude, dar nu este cuvânt, e paraverbal; dacă nu se aude deloc, e nonverbal.

Caracteristici ale comunicării nonverbale, cerute ca argumente:

• este în mare parte involuntară și mai greu de controlat, deci mai credibilă decât cea verbală;
• este continuă — nu poți să nu comunici: tăcerea, întoarcerea privirii, postura închisă spun ceva;
• este puternic dependentă de cultură — distanța personală, contactul vizual, gestul de aprobare diferă de la o societate la alta;
• unele expresii faciale de bază (bucurie, tristețe, frică, furie, dezgust, surpriză) sunt considerate universale.

Situația cea mai importantă practic este incongruența: când verbalul spune una și nonverbalul alta, receptorul acordă credit în general nonverbalului și paraverbalului. Un elev care spune că nu are emoții, dar tremură și vorbește precipitat, transmite de fapt mesajul opus.

Relația limbaj–gândire și tulburările limbajului

Teza manualului este de unitate fără identitate, iar subiectul de eseu cere ambele serii de argumente.

Argumente pentru legătura strânsă:

• noțiunea, unitatea gândirii, are drept suport cuvântul; fără cuvânt, conținutul abstract nu poate fi fixat și transmis;
• operațiile gândirii se desfășoară în mare parte prin limbaj intern;
• dezvoltarea intelectuală a copilului merge în paralel cu însușirea limbii; deficiențele grave de limbaj netratate frânează dezvoltarea cognitivă;
• bogăția vocabularului este un bun indicator al nivelului de organizare a gândirii.

Argumente pentru neidentitate:

• același conținut se exprimă prin cuvinte diferite sau în limbi diferite;
• același cuvânt poate acoperi noțiuni diferite, în funcție de context;
• există gândire fără cuvinte: gândirea practică a copilului mic, rezolvarea unei probleme prin manipularea obiectelor, intuiția care precede formularea;
• se poate vorbi fluent fără a gândi nimic nou, prin reproducere mecanică.

Tulburările limbajului, cerute pentru exemplificare:

• de pronunție: dislalia (pronunțarea greșită a unor sunete), rinolalia (voce nazonată);
• de ritm și fluență: bâlbâiala (logonevroza), tahilalia (vorbire prea rapidă), bradilalia (prea lentă);
• de citit-scris: dislexia și disgrafia;
• de origine centrală: afazia — pierderea limbajului deja format, prin leziune cerebrală; mutismul electiv — refuzul de a vorbi în anumite contexte, deși capacitatea există.

O nuanță de reținut: afazia presupune un limbaj format anterior și pierdut, spre deosebire de tulburările de dezvoltare, în care limbajul nu s-a constituit corect de la început.

Test — 6 întrebări ca la examen