Gândirea

Procesul cognitiv superior de reflectare mijlocită și generalizată a realității prin operații și forme logice.

Ce este gândirea și prin ce se deosebește de procesele senzoriale

Gândirea este procesul psihic cognitiv superior de reflectare mijlocită, generalizată și abstractă a însușirilor esențiale și a relațiilor necesare dintre obiecte și fenomene, cu ajutorul operațiilor și al formelor logice.

Fiecare cuvânt din definiție se punctează la BAC, deci merită desfăcut:

• mijlocită — gândirea nu are nevoie de contactul direct cu obiectul; ea lucrează prin intermediul cunoștințelor anterioare, al limbajului și al reprezentărilor. Poți afla temperatura de topire a unui metal fără să atingi metalul.
• generalizată — reflectă ce este comun unei întregi clase de obiecte, nu exemplarul individual.
• abstractă — reține esențialul și lasă deoparte accidentalul. Noțiunea de mamifer nu are culoare și nici dimensiune.
• esențial și necesar — gândirea caută relații care se repetă cu necesitate (legi, cauze), nu coincidențe.

Comparația cerută cel mai des: senzația și percepția sunt directe, concrete, individuale; gândirea este indirectă, abstractă, generală. Percepția îți spune că această bucată de gheață se topește; gândirea îți spune că orice gheață se topește peste zero grade, pentru că a stabilit o relație necesară.

Gândirea are și un caracter finalist: este orientată spre un scop, spre rezolvarea unei probleme sau spre înțelegere. Instrumentul ei fundamental este limbajul, iar unitatea ei de bază este noțiunea.

Operațiile gândirii

Operațiile sunt acțiunile mintale prin care gândirea prelucrează informația. Programa cere să le deosebești și, mai ales, să le exemplifici.

Operații fundamentale (generale):

• Analiza — descompunerea mintală a obiectului în părți sau însușiri. Descompui o plantă în rădăcină, tulpină, frunză.
• Sinteza — reunirea mintală a părților într-un întreg, pe baza unui criteriu. Din simptome separate, medicul construiește diagnosticul.
• Comparația — stabilirea asemănărilor și a deosebirilor. Atenție: comparația corectă cere un criteriu unic.
• Abstractizarea — reținerea unei însușiri esențiale și lăsarea deoparte a celorlalte.
• Generalizarea — extinderea însușirii reținute asupra întregii clase de obiecte.
• Concretizarea — drumul invers, de la general la un caz particular; a da un exemplu este o concretizare.

Analiza și sinteza sunt inseparabile, iar abstractizarea și generalizarea merg întotdeauna împreună: mai întâi reții însușirea, apoi o extinzi. Aceasta este o distincție cerută des în itemi.

Operații instrumentale (specifice):

• algoritmice — succesiune fixă de pași care duce sigur la soluție (rezolvarea unei ecuații de gradul al doilea cu formula discriminantului);
• euristice — căutare prin încercări orientate, care nu garantează soluția, dar permite descoperirea (strategia de a sparge o problemă nouă în subprobleme).

Capcană frecventă: algoritmul este considerat superior pentru că e sigur. La examen se cere nuanța: algoritmul e economic, dar aplicabil doar la probleme cunoscute; euristica e riscantă, dar este singura care permite creativitatea și rezolvarea situațiilor noi.

Formele gândirii: noțiuni, judecăți, raționamente

Gândirea operează cu trei forme logice, în ordine crescătoare a complexității.

Noțiunea (conceptul) este forma fundamentală: un ansamblu structurat de însușiri esențiale ale unei clase de obiecte. Are sferă (mulțimea obiectelor pe care le cuprinde) și conținut (totalitatea însușirilor esențiale). Între ele există un raport invers: cu cât conținutul e mai bogat, cu atât sfera e mai restrânsă. Noțiunea de câine are conținut mai bogat și sferă mai mică decât noțiunea de animal.

Manualele deosebesc:

• noțiuni empirice (concrete) — formate spontan, din experiența personală, adesea incomplete și legate de exemple particulare;
• noțiuni științifice — formate prin instruire sistematică, definite riguros și integrate într-un sistem.

Judecata este afirmarea sau negarea unei relații între noțiuni; ea poate fi adevărată sau falsă. Exemplu: metalele sunt bune conducătoare de căldură.

Raționamentul este înlănțuirea de judecăți din care rezultă o judecată nouă, numită concluzie. Tipurile cerute:

• deductiv — de la general la particular; dacă premisele sunt adevărate, concluzia este cu necesitate adevărată;
• inductiv — de la particular la general; concluzia este doar probabilă, oricâte cazuri ai observa;
• analogic (prin analogie) — de la particular la particular, pe baza unei asemănări; concluzia este plauzibilă, nu sigură.

Greșeala tipică la examen: se afirmă că inducția oferă certitudine pentru că pleacă de la fapte. În realitate un singur contraexemplu răstoarnă concluzia inductivă.

Rezolvarea de probleme și tipurile de gândire

O problemă apare atunci când între situația dată și scopul dorit există un obstacol care nu poate fi depășit cu mijloacele obișnuite, automate. Dacă știi imediat ce ai de făcut, nu ai o problemă, ci o simplă sarcină de execuție.

Etapele rezolvării, în ordinea cerută la BAC:

• punerea (formularea) problemei — conștientizarea obstacolului și delimitarea datelor de necunoscute;
• formularea ipotezelor — construirea unor soluții posibile;
• verificarea ipotezelor — testarea lor mintală sau practică;
• alegerea și aplicarea soluției, urmată de evaluarea rezultatului.

Două obstacole psihologice cerute explicit: fixitatea funcțională (nu vezi că un obiect poate avea altă utilizare decât cea obișnuită) și rigiditatea (inerția) mintală, adică aplicarea unei strategii care a mers înainte, deși situația s-a schimbat.

Tipuri de gândire, după criterii diferite:

• după direcția soluției: convergentă (caută o singură soluție corectă, tipică matematicii) și divergentă (caută mai multe soluții posibile, baza creativității);
• după conținut: concret-intuitivă (operează cu imagini și obiecte) și abstract-logică (operează cu noțiuni și simboluri);
• după finalitate: reproductivă (aplică soluții știute) și productivă (creatoare) (elaborează soluții noi);
• după sens: algoritmică și euristică.

O precizare de nuanță, apreciată în eseuri: cele două tipuri nu se exclud. Rezolvarea reală a problemelor cere alternanța lor — divergent în faza ipotezelor, convergent în faza verificării.

Relația gândirii cu limbajul

Gândirea și limbajul sunt strâns legate, dar nu identice — aceasta este teza pe care subiectul de eseu o cere formulată explicit.

Argumente pentru unitatea lor:

• noțiunea, unitatea de bază a gândirii, se fixează și se transmite prin cuvânt; cuvântul este suportul material al noțiunii;
• operațiile gândirii se desfășoară în mare parte prin limbaj interior, prescurtat și rapid;
• copilul își dezvoltă gândirea abstractă pe măsură ce își însușește limbajul, iar deficiențele grave de limbaj frânează dezvoltarea intelectuală.

Argumente pentru faptul că nu se confundă:

• același conținut de gândire poate fi exprimat prin cuvinte diferite sau în limbi diferite;
• același cuvânt poate acoperi noțiuni diferite, ceea ce dovedește că sensul nu se reduce la semn;
• există forme de gândire fără cuvinte: gândirea concret-intuitivă a copilului mic, rezolvarea unei probleme practice prin manipularea obiectelor, intuiția care precede formularea verbală;
• se poate vorbi corect gramatical fără a gândi nimic nou — reproducerea mecanică a unui text.

Distincția de reținut: limba este sistemul social de semne, limbajul este activitatea individuală de folosire a limbii, iar gândirea este procesul de prelucrare a informației. Relația lor este de interdependență: gândirea dă limbajului conținut, limbajul dă gândirii instrument și formă.

Capcana clasică din itemi: afirmația că gândirea ar fi doar vorbire interioară. Este o poziție depășită, respinsă în manual tocmai prin exemplele de gândire preverbală și de rezolvare practică a problemelor.

Test — 6 întrebări ca la examen