Voința

Studierea procesului psihic de reglare conștientă a comportamentului în vederea atingerii unor scopuri.

Ce este voința

Voința este procesul psihic de autoreglare conștientă a activității, prin care persoana își mobilizează resursele și depășește obstacole în vederea atingerii unor scopuri propuse conștient.

Definiția are trei elemente obligatorii la BAC:

• scop conștient — voința presupune ca persoana să știe ce urmărește și să fi ales acel scop; comportamentul automat nu este voluntar;
• efort voluntar — mobilizarea energiei psihice, resimțită ca încordare, tensiune internă;
• obstacol — fără obstacol nu există act voluntar. Aceasta este cheia multor itemi: dacă acțiunea se desfășoară fără nicio dificultate, nu vorbim de voință, ci de simplă execuție.

Obstacolele pot fi externe (dificultatea sarcinii, lipsa timpului, condiții nefavorabile, opoziția altora) sau interne (oboseala, teama, lenea, tentațiile, dorințele contrare scopului). Manualul insistă că obstacolele interne sunt cele mai greu de învins, pentru că lupta se dă cu propriile tendințe.

Două mecanisme complementare ale voinței:

• stimularea (mobilizarea) — punerea în mișcare a energiei pentru a începe și a continua acțiunea;
• inhibarea (frânarea) — oprirea unor tendințe care se opun scopului: amânarea unei plăceri, reținerea unei replici, renunțarea la o distragere.

Capcană frecventă: voința este redusă la acțiunile de tip pornire. În realitate, a te abține este un act voluntar la fel de autentic ca a face, iar itemii testează adesea exact această a doua față.

Poziția în sistemul psihic: voința aparține, alături de motivație și afectivitate, laturii reglatorii. Este considerată forma superioară de autoreglare, pentru că se desfășoară conștient, prin limbaj intern și prin raportare la scopuri și valori.

Fazele actului voluntar

Actul voluntar complex se desfășoară în patru faze, care se cer numite în ordine și explicate.

1. Actualizarea unor motive și apariția scopului. Persoana devine conștientă de mai multe dorințe sau trebuințe și conturează un scop posibil. Aici apare adesea lupta motivelor: două sau mai multe motive incompatibile se opun — să ies cu prietenii sau să învăț pentru teză. Cu cât motivele au valoare mai apropiată, cu atât deliberarea e mai dificilă.

2. Deliberarea (analiza și lupta motivelor). Sunt cântărite argumentele, consecințele, resursele disponibile și șansele de reușită. Este faza cea mai încărcată de tensiune, în care intervin gândirea, imaginația anticipativă și experiența anterioară. Prelungirea excesivă a acestei faze produce nehotărâre.

3. Adoptarea hotărârii (decizia). Se alege un motiv și un scop, iar celelalte sunt abandonate. Tensiunea scade brusc, pentru că incertitudinea se încheie. Decizia presupune asumarea responsabilității pentru consecințe — element cerut în eseuri.

4. Executarea hotărârii. Este faza decisivă, în care hotărârea se transformă în acțiune reală, cu efort susținut până la finalizare. Manualul subliniază că mulți oameni parcurg corect primele trei faze și eșuează în a patra: o hotărâre neexecutată nu are nicio valoare, iar repetarea acestui tipar slăbește încrederea în sine.

Unii autori adaugă o a cincea etapă, evaluarea rezultatului, cu rol de reglare a acțiunilor viitoare.

De reținut: în actul voluntar simplu fazele se comprimă, decizia fiind aproape imediată, dar structura rămâne aceeași. Iar la orice item aplicativ merită identificată faza după indiciul verbal: ezitarea trimite la deliberare, alegerea la hotărâre, perseverența la execuție.

Calitățile voinței

Calitățile voinței sunt trăsături relativ stabile ale personalității, iar la examen se cere fiecare cu opusul ei, pentru că itemii cer adesea defectul, nu calitatea.

• Puterea voinței — capacitatea de a mobiliza energia necesară pentru a învinge obstacole mari. Opus: slăbiciunea voinței (abulia, în forme patologice).
• Perseverența — menținerea efortului pe termen lung, în ciuda dificultăților și a eșecurilor parțiale. Opus: delăsarea. De deosebit de încăpățânare, care înseamnă menținerea unei decizii în ciuda dovezilor că este greșită; perseverența este rațională, încăpățânarea nu.
• Independența — capacitatea de a lua decizii pe baza propriei judecăți. Opus: sugestibilitatea, adică preluarea necritică a deciziilor altora.
• Fermitatea (hotărârea) — rapiditatea și siguranța luării deciziei, urmate de menținerea ei. Opus: nehotărârea, prelungirea nesfârșită a deliberării.
• Consecvența — acordul dintre hotărâri, declarații și fapte, în timp. Opus: inconsecvența.
• Promptitudinea deciziei — trecerea rapidă de la hotărâre la acțiune. Opus: amânarea (tergiversarea), formă foarte frecventă la elevi.
• Autocontrolul (stăpânirea de sine) — capacitatea de a-ți domina reacțiile impulsive și de a amâna satisfacțiile imediate. Opus: impulsivitatea.

Două tulburări de voință cerute uneori ca item: abulia (incapacitatea de a lua și a executa decizii) și hipobulia (scăderea marcată a forței voluntare).

De reținut că aceste calități nu sunt înnăscute. Se formează prin exercițiu, prin asumarea de sarcini cu dificultate progresivă și prin experiența succesului obținut cu efort propriu. Sarcinile prea ușoare nu antrenează voința, iar cele imposibile o descurajează.

Voință și motivație

Relația dintre voință și motivație este o temă de eseu, deci cere formulări precise.

Deosebirea de fond: motivația răspunde la întrebarea de ce acționează omul, iar voința la întrebarea cum își susține acțiunea atunci când apar obstacole. Motivația este sursa energiei, voința este mecanismul care o dirijează spre scop.

Legăturile dintre ele:

• voința se sprijină pe motivație: dacă scopul nu are nicio valoare personală, efortul voluntar nu poate fi susținut mult timp. De aceea încercarea de a învăța ceva complet lipsit de sens pentru tine se prăbușește după câteva zile;
• voința selectează între motive: în faza de deliberare, ea dă câștig de cauză motivelor legate de scopuri îndepărtate și valoroase, în detrimentul celor imediate și facile;
• voința compensează motivația insuficientă pe intervale scurte: poți duce la capăt o sarcină neplăcută prin efort, dar cu un cost energetic ridicat;
• motivația puternică reduce nevoia de efort voluntar: când activitatea are motivație intrinsecă, ea se desfășoară aproape fără constrângere internă.

Concluzia cerută la eseu: conduita cea mai eficientă nu este cea susținută exclusiv prin voință, ci cea în care motivația face cea mai mare parte a muncii, iar voința intervine în momentele critice. Strategia practică ce decurge de aici: în loc să te bazezi pe forța voinței zilnice, este mai productiv să îți construiești scopuri cu sens personal, să elimini din start tentațiile și să transformi acțiunile repetitive în deprinderi.

O nuanță apreciată: efortul voluntar este o resursă limitată pe termen scurt. După o zi de decizii dificile, capacitatea de autocontrol scade, ceea ce explică de ce abaterile de la hotărâri apar cel mai des seara.

Deprinderile și obișnuințele

Deprinderea este o componentă automatizată a activității, formată prin exercițiu repetat, care se desfășoară rapid, cu consum redus de energie și cu control conștient minim.

Etapele formării deprinderii:

• faza de familiarizare — persoana înțelege sarcina și modelul de executat;
• faza de învățare analitică — execuție lentă, pe elemente separate, cu multe erori și cu atenție încordată;
• faza de organizare și sistematizare — elementele încep să se lege între ele, erorile scad;
• faza de automatizare — execuția devine cursivă, rapidă, cu control conștient redus;
• faza de perfecționare — creșterea preciziei, a vitezei și a adaptabilității la condiții noi.

Tipuri de deprinderi: motorii (scrisul, mersul pe bicicletă, cântatul la un instrument), intelectuale (calculul mintal, tehnica de lectură, rezolvarea unui tip de problemă), de comportament (salutul, punctualitatea).

Două fenomene cerute frecvent:

• transferul — o deprindere veche ușurează formarea uneia noi; cine știe să conducă un autoturism învață mai repede alt model;
• interferența — o deprindere veche încurcă formarea celei noi; șoferul obișnuit cu o anumită poziție a comenzilor greșește la o mașină diferită.

Obișnuința se deosebește de deprindere printr-un element esențial: ea presupune nevoia internă de a executa acțiunea, o componentă motivațională. Deprinderea îți spune cum faci ceva; obișnuința te împinge să faci. Poți avea deprinderea de a citi fără să ai obișnuința lecturii zilnice.

Relația cu voința este de dublu sens: formarea unei deprinderi cere efort voluntar susținut la început, dar odată constituită, deprinderea eliberează voința pentru sarcini noi. Aceasta este observația finală cerută la eseu: o parte însemnată din ceea ce pare tărie de caracter este, de fapt, rezultatul unor obișnuințe bine construite.

Test — 6 întrebări ca la examen