Statul și politica

Studierea formelor de organizare statală, a instituțiilor politice și a evoluției sistemelor de guvernare în spațiul românesc și european.

Statul român modern: de la proiect politic la realitate (1821–1881)

Statul român modern nu apare dintr-odată — el este pregătit de proiecte politice succesive, temă favorită la eseul de BAC:

• 1821 — revoluția lui Tudor Vladimirescu; documentul Cererile norodului românesc cerea limitarea abuzurilor și numirea în funcții după merit; a marcat revenirea la domniile pământene (1822), după un secol de regim fanariot;
• 1848 — revoluția pașoptistă formulează programul modern complet: Petiția-proclamație (Iași), Petiția națională de la Blaj („Noi vrem să ne unim cu țara!”), Proclamația de la Islaz (Țara Românească: domn ales pe 5 ani, emanciparea clăcașilor, drepturi civile). Revoluția a fost înfrântă militar, dar programul ei devine planul de acțiune al generației următoare;
• 1857 — adunările ad-hoc, convocate conform Congresului de la Paris (1856), cer: unirea Principatelor sub numele România, prinț străin dintr-o dinastie europeană, autonomie și neutralitate;
• 1859 — dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza (5 ianuarie la Iași, 24 ianuarie la București) — unirea faptică, folosind inteligent o lacună a Convenției de la Paris (1858), care nu interzicea alegerea aceleiași persoane în ambele țări.

Reformele lui Cuza au construit conținutul statului modern: secularizarea averilor mănăstirești (1863 — circa un sfert din teritoriul țării revine statului), legea rurală (1864 — împroprietărirea țăranilor clăcași, cu despăgubire), legile instrucțiunii publice (învățământ primar gratuit și obligatoriu), codurile civil și penal. Blocat de adunare, Cuza a dat lovitura de stat din 2 mai 1864 și a introdus Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris.

După abdicarea forțată a lui Cuza (februarie 1866), aducerea prințului străin Carol de Hohenzollern-Sigmaringen (10 mai 1866) și adoptarea Constituției din 1866 au stabilizat statul. Independența este proclamată la 9 mai 1877 (Mihail Kogălniceanu), câștigată în războiul din 1877–1878 (Plevna, Grivița) și recunoscută prin tratatele de la San Stefano și Berlin (1878) — cu prețul cedării sudului Basarabiei și cu dobândirea Dobrogei. În 1881, România devine regat.

Constituțiile României: 1866, 1923, 1938

Constituția din 1866 — prima constituție internă românească, adoptată fără aprobarea puterilor garante (act implicit de independență), după modelul belgian din 1831:

• monarhie constituțională ereditară (dinastia de Hohenzollern), pe linie masculină;
• separarea puterilor; guvernarea reprezentativă; responsabilitate ministerială (actele regelui trebuie contrasemnate de un ministru);
• drepturi și libertăți cetățenești largi, dar vot cenzitar (electoratul împărțit pe colegii după avere);
• proprietatea declarată sacră și inviolabilă;
• articolul 7 condiționa cetățenia de religia creștină (modificat abia în 1879, sub presiune internațională).

Constituția din 1923 — constituția României Mari, adaptată noilor realități de după 1918:

• votul universal pentru bărbați (introdus în 1918), egal, direct, secret și obligatoriu — femeile și militarii rămân excluși;
• statul: național, unitar și indivizibil; drepturi egale fără deosebire de origine etnică, limbă sau religie — esențial într-o țară cu minorități numeroase;
• proprietatea devine funcție socială (nu mai e „sacră”) — temeiul reformei agrare din 1921 și al naționalizării bogățiilor subsolului;
• control al constituționalității legilor exercitat de Curtea de Casație.

Constituția din 1938 — ruptura de constituționalismul democratic: adoptată de Carol al II-lea după instaurarea regimului său autoritar (10 februarie 1938), plebiscitată fără dezbatere reală. Puterile se concentrează la rege (regele domnește ȘI guvernează), partidele politice sunt dizolvate și înlocuite cu Frontul Renașterii Naționale (partid unic), votul devine restrictiv (vârsta ridicată la 30 de ani), separarea puterilor este golită de conținut.

Comparația 1866–1923, cerută frecvent: continuitate în principii (monarhie constituțională, separarea puterilor), diferență majoră în regimul electoral (cenzitar vs universal) și în concepția asupra proprietății.

Democrație și totalitarism în secolul XX — reperele conceptuale

Secolul XX este secolul confruntării dintre democrație și totalitarism — iar subiectul III de la BAC cere aproape mereu stăpânirea acestor concepte.

Democrația se definește prin: pluralism politic (mai multe partide care concurează liber), alegeri libere, separarea puterilor, stat de drept (legea deasupra tuturor, inclusiv a guvernanților), garantarea drepturilor și libertăților fundamentale. După Primul Război Mondial, democrația părea victorioasă: monarhiile autoritare germană, austro-ungară și rusă s-au prăbușit, votul universal s-a generalizat.

Totalitarismul este regimul care urmărește controlul total al societății — de aici numele. Trăsăturile-standard (după modelul Friedrich–Brzezinski):

• partid unic, condus de un lider cu cult al personalității;
• ideologie oficială obligatorie, care pretinde să explice totul și promite o societate perfectă;
• poliție politică și teroare ca instrument de guvernare;
• monopolul statului asupra mijloacelor de comunicare (propagandă, cenzură) și asupra forțelor armate;
• economie dirijată de stat.

Totalitarismele au fost de extremă stângă (comunismul sovietic: dictatura proletariatului, desființarea proprietății private, lupta de clasă) și de extremă dreapta (fascismul italian: statul totul, individul nimic; nazismul german: rasism, antisemitism, spațiu vital). Deosebirea de fond: comunismul definește dușmanul social (burghezia), nazismul îl definește rasial (evreii); asemănarea de fond: disprețul comun față de democrație, pluralism și individ.

Între democrație și totalitarism există și regimurile autoritare (Carol al II-lea, Antonescu, regimurile din Polonia, Ungaria interbelică): limitează sau suprimă pluralismul, dar nu au ideologie atotcuprinzătoare, partid unic de masă sau proiect de remodelare totală a omului. Confuzia autoritar/totalitar este una dintre cele mai penalizate la examen.

România comunistă: instaurarea și mecanismele regimului

Comunismul s-a instalat în România în etape, sub presiunea directă a URSS, prezentă militar în țară din 1944:

• 23 august 1944 — România iese din alianța cu Germania; armata sovietică ocupă țara;
• 6 martie 1945 — guvernul dr. Petru Groza, impus prin presiunea Moscovei (ultimatumul lui Vîșinski) — primul guvern dominat de comuniști;
• 19 noiembrie 1946 — alegeri falsificate masiv în favoarea Blocului Partidelor Democrate;
• 1947 — eliminarea opoziției: procesul liderilor PNȚ (înscenarea de la Tămădău, condamnarea lui Iuliu Maniu), iar la 30 decembrie 1947 regele Mihai I este forțat să abdice — se proclamă Republica Populară Română;
• 1948 — partid unic (PMR), Constituția de tip sovietic, naționalizarea întreprinderilor (11 iunie); 1949 — începe colectivizarea agriculturii, încheiată în 1962.

Mecanismele regimului: represiunea prin Securitate (înființată 1948), închisorile politice (Sighet, Gherla, Aiud, Pitești — „reeducarea”), munca forțată la Canalul Dunăre–Marea Neagră; controlul ideologic prin cenzură, propagandă și rescrierea istoriei (rolul „eliberator” al URSS); planificarea centralizată a economiei (planurile cincinale), cu prioritate pentru industria grea.

Sub Gheorghe Gheorghiu-Dej (lider 1948–1965), regimul a combinat stalinismul intern cu o treptată distanțare de Moscova după retragerea trupelor sovietice (1958), culminând cu Declarația din aprilie 1964 — afirmarea autonomiei în mișcarea comunistă.

Nicolae Ceaușescu (1965–1989) a început cu o aparentă deschidere (condamnarea invadării Cehoslovaciei, 21 august 1968, momentul de maximă popularitate), dar după Tezele din iulie 1971 a virat spre național-comunism: cult al personalității fără precedent, „Epoca de Aur”, rotirea cadrelor, industrializare forțată și, în anii '80, plata integrală a datoriei externe cu prețul raționalizării alimentelor, frigului și penuriei generalizate. Regimul s-a prăbușit violent în decembrie 1989 (Timișoara, 16–20 decembrie; București, 21–22 decembrie), singura revoluție anticomunistă sângeroasă din Europa de Est.

Revenirea la democrație: România după 1989

După fuga lui Ceaușescu (22 decembrie 1989) și execuția cuplului dictatorial (25 decembrie), puterea a fost preluată de Consiliul Frontului Salvării Naționale, condus de Ion Iliescu. Tranziția românească a fost dificilă și contestată:

• FSN a decis să participe la alegeri, deși inițial se prezentase ca simplu organ provizoriu — decizie care a declanșat protestele opoziției (fenomenul Piața Universității, aprilie–iunie 1990);
• alegerile din 20 mai 1990 („duminica orbului”) au fost câștigate zdrobitor de FSN; mineriadele (mai ales 13–15 iunie 1990) au marcat violent începutul tranziției și au afectat imaginea externă a țării;
• Constituția din 8 decembrie 1991 (revizuită în 2003) a consacrat revenirea la democrație: pluralism politic, separarea puterilor, republică semiprezidențială (președinte ales direct, guvern responsabil în fața parlamentului), drepturi și libertăți garantate, Curte Constituțională.

Proba democratizării reale a fost alternanța la guvernare: în 1996, puterea a trecut pașnic la opoziție (Convenția Democratică, președinte Emil Constantinescu) — prima alternanță de acest fel din istoria postcomunistă a țării, urmată de altele (2000, 2004), semn că mecanismul electoral funcționa.

Economia a trecut de la planificare centralizată la economia de piață: liberalizarea prețurilor, privatizarea întreprinderilor de stat (proces lent, marcat de căderea unor ramuri industriale și de inflație ridicată în anii '90), restituirea proprietăților.

Ancorarea externă a consolidat democrația: aderarea la NATO (29 martie 2004) și la Uniunea Europeană (1 ianuarie 2007) — condiționată de reforme (criteriile de la Copenhaga: instituții stabile, stat de drept, economie de piață funcțională). Pentru eseul de BAC, ideea de reținut: integrarea euroatlantică nu a fost doar politică externă, ci instrumentul intern al democratizării, pentru că a impus standarde verificabile statului român.

Test — 6 întrebări ca la examen