Evoluția diplomației, a conflictelor și a cooperării internaționale din epoca modernă până în contemporaneitate.
Primul Război Mondial (1914–1918) a opus Antanta (Franța, Marea Britanie, Rusia) Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria, la care s-au adăugat Imperiul Otoman și Bulgaria). Cauzele profunde: rivalitățile coloniale și economice, cursa înarmărilor, sistemul alianțelor rigide și naționalismele din Balcani — „butoiul cu pulbere al Europei”. Scânteia: asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand la Sarajevo (28 iunie 1914).
România era aliată în secret cu Puterile Centrale (din 1883, prin Carol I), dar în Consiliul de Coroană de la Sinaia (3 august 1914) a decis neutralitatea: tratatul avea caracter defensiv, iar opinia publică dorea eliberarea Transilvaniei, aflată sub stăpânirea Austro-Ungariei.
După doi ani de negocieri, guvernul Ion I. C. Brătianu a semnat cu Antanta tratatul de alianță și convenția militară din 4 august 1916, care recunoșteau drepturile României asupra Transilvaniei, Banatului și Bucovinei. România a intrat în război la 14/27 august 1916, atacând în Transilvania.
Campania din 1916 a sfârșit dezastruos: contraofensiva germano-bulgară (înfrângerea de la Turtucaia), căderea Bucureștiului (decembrie 1916), retragerea autorităților la Iași și pierderea a două treimi din teritoriu. În vara lui 1917, armata refăcută (cu misiunea militară franceză a generalului Berthelot) a obținut victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz („Pe aici nu se trece!”, generalii Averescu și Eremia Grigorescu), salvând statul român.
Prăbușirea Rusiei după revoluția bolșevică a lăsat România singură pe frontul de est — de aici pacea separată de la București (24 aprilie/7 mai 1918), extrem de dură (Dobrogea ocupată, munții cedați parțial, monopol german asupra petrolului), niciodată ratificată de regele Ferdinand. România a reintrat în război la 10 noiembrie 1918, cu o zi înainte de armistițiu, ceea ce i-a permis să fie în tabăra învingătoare la Conferința de Pace de la Paris (1919–1920), unde tratatele (Saint-Germain, Trianon — 4 iunie 1920) au recunoscut internațional Marea Unire din 1918.
Al Doilea Război Mondial a izbucnit la 1 septembrie 1939, prin atacarea Poloniei de către Germania, la o săptămână după pactul Ribbentrop–Molotov (23 august 1939) — pactul de neagresiune sovieto-german al cărui protocol adițional secret împărțea Europa de Est în sfere de influență; articolul 3 viza direct Basarabia.
Pentru România, anul 1940 a fost catastrofal — „anul dezmembrării României Mari”:
Prăbușirea a dus la abdicarea lui Carol al II-lea (6 septembrie 1940) și la instaurarea regimului Ion Antonescu. România a aderat la Pactul Tripartit (23 noiembrie 1940) și a intrat în război alături de Germania la 22 iunie 1941 („Ostași, vă ordon: treceți Prutul!”), cu obiectivul recuperării Basarabiei și Bucovinei de nord — obiectiv atins până în iulie 1941. Continuarea războiului dincolo de Nistru (Odessa, Crimeea, Stalingrad — unde armatele române au suferit pierderi uriașe în iarna 1942–1943) a transformat războiul de reîntregire într-un război de agresiune alături de Axă. Regimul Antonescu poartă și responsabilitatea Holocaustului din România: pogromul de la Iași (iunie 1941), deportările evreilor în Transnistria, deportarea romilor.
La 23 august 1944, regele Mihai I l-a arestat pe Antonescu; România a întors armele împotriva Germaniei, scurtând războiul, potrivit estimărilor, cu câteva luni. Armata română a luptat apoi în Transilvania, Ungaria și Cehoslovacia. La Conferința de Pace de la Paris (tratatul din 10 februarie 1947), României nu i s-a recunoscut cobeligeranța; a recuperat nord-vestul Transilvaniei, dar a pierdut definitiv Basarabia, nordul Bucovinei și Cadrilaterul și a plătit despăgubiri către URSS.
Războiul Rece este confruntarea globală — ideologică, politică, economică, militară și tehnologică — dintre SUA (blocul democratic-capitalist) și URSS (blocul comunist), purtată prin orice mijloace cu excepția conflictului armat direct între cele două superputeri.
Reperele începutului: discursul lui Churchill despre „cortina de fier” (Fulton, 5 martie 1946); doctrina Truman (martie 1947) — „îndiguirea” (containment) expansiunii comuniste; planul Marshall (iunie 1947) — ajutor economic pentru reconstrucția Europei, refuzat de statele din blocul sovietic (inclusiv România) la ordinul Moscovei; sovietizarea Europei de Est (1945–1948).
Structurile celor două blocuri, în oglindă: NATO (1949) versus Tratatul de la Varșovia (1955) — militar; planul Marshall/OECE versus CAER (1949) — economic.
Crize majore de reținut, în ordine: blocada Berlinului (1948–1949, contracarată prin podul aerian), războiul din Coreea (1950–1953), revoluția din Ungaria (1956, zdrobită de tancurile sovietice), construirea Zidului Berlinului (13 august 1961), criza rachetelor din Cuba (octombrie 1962 — momentul cel mai apropiat de războiul nuclear, rezolvat prin negocieri Kennedy–Hrușciov), Primăvara de la Praga (1968, înăbușită de trupele Tratatului de la Varșovia), războiul din Vietnam, invazia sovietică în Afganistan (1979).
După criza cubaneză a urmat destinderea (anii '70: acordurile SALT, Actul final de la Helsinki, 1975 — inviolabilitatea frontierelor și respectarea drepturilor omului, text folosit apoi de dizidenții din Est). Reîncordarea de la începutul anilor '80 a fost urmată de reformele lui Mihail Gorbaciov (glasnost — transparență; perestroika — restructurare) care, renunțând la doctrina Brejnev (a suveranității limitate), au făcut posibile revoluțiile din 1989 în Europa de Est, căderea Zidului Berlinului (9 noiembrie 1989) și, în final, destrămarea URSS (decembrie 1991) — sfârșitul ordinii bipolare.
ONU (Organizația Națiunilor Unite) — creată prin Carta de la San Francisco (26 iunie 1945), în locul falimentarei Societăți a Națiunilor (care nu putuse opri agresiunile anilor '30). Scop: menținerea păcii și securității internaționale, cooperarea între state, apărarea drepturilor omului (Declarația Universală a Drepturilor Omului, 10 decembrie 1948). Organe principale: Adunarea Generală (toate statele, câte un vot) și Consiliul de Securitate (15 membri, dintre care 5 permanenți cu drept de veto: SUA, URSS/Rusia, Marea Britanie, Franța, China). România este membră din 1955.
NATO (Organizația Tratatului Atlanticului de Nord) — alianță politico-militară defensivă creată la 4 aprilie 1949 (Washington) de SUA, Canada și 10 state vest-europene, ca răspuns la amenințarea sovietică. Inima tratatului: articolul 5 — un atac armat asupra unui membru este considerat atac asupra tuturor (apărare colectivă; invocat o singură dată, după 11 septembrie 2001). După 1989, NATO s-a extins spre est; România a aderat la 29 martie 2004.
Uniunea Europeană — construcție de integrare economică și politică, pornită din reconciliera franco-germană: declarația Schuman (9 mai 1950) propune punerea în comun a cărbunelui și oțelului — CECO (1951); tratatele de la Roma (1957) creează CEE (piața comună) și Euratom; tratatul de la Maastricht (1992) transformă comunitățile în Uniunea Europeană, adăugând cetățenia europeană și pregătind moneda unică (euro, în circulație din 2002). Logica integrării: interdependența economică face războiul între membri practic imposibil. România a aderat la 1 ianuarie 2007, după îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga (instituții democratice stabile, stat de drept, economie de piață funcțională, preluarea acquis-ului comunitar).
Distincție de examen: ONU este organizație universală de securitate colectivă; NATO este alianță regională defensivă; UE este proiect de integrare — membrii îi transferă voluntar părți de suveranitate, ceea ce nici ONU, nici NATO nu presupun.
Între 1945 și 1958, România a fost un satelit fidel al Moscovei: membru fondator al CAER (1949) și al Tratatului de la Varșovia (1955), cu trupe sovietice pe teritoriu și consilieri sovietici în toate instituțiile. A refuzat planul Marshall (1947) la ordinul Moscovei — moment care a pecetluit apartenența la blocul estic.
Cotitura vine după retragerea trupelor sovietice (1958), obținută de Gheorghiu-Dej. Declarația din aprilie 1964 afirmă dreptul fiecărui partid comunist de a-și decide propria cale — „declarația de independență” a comunismului românesc, pe fondul refuzului planului Valev de integrare economică în CAER (care rezerva României rol agricol).
Sub Ceaușescu, politica externă de autonomie a atins apogeul: România a fost singura țară din blocul sovietic care a menținut relații diplomatice cu Israelul după 1967 și a stabilit relații cu RFG (1967); momentul de vârf — 21 august 1968, condamnarea publică a invadării Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varșovia (la care România a refuzat să participe). Occidentul a răsplătit „disidența” aparentă: vizitele lui de Gaulle (1968) și Nixon (1969) la București, primirea în FMI și Banca Mondială (1972), clauza națiunii celei mai favorizate din partea SUA (1975). România a mediat în conflicte (deschiderea SUA–China, Orientul Mijlociu).
Capcana de interpretare, punctată la examen: autonomia a fost externă, nu internă — în interior regimul a rămas o dictatură dură, iar în anii '80, pe fondul cultului personalității, al crizei economice și al încălcării drepturilor omului, România a ajuns izolată atât față de Occident (care i-a retras clauza), cât și față de URSS-ul reformist al lui Gorbaciov.
După 1989, reorientarea a fost completă: obiectivul strategic a devenit integrarea euroatlantică — parteneriatul pentru pace (1994), aderarea la NATO (2004) și la UE (2007), participarea la misiuni internaționale. România a trecut astfel, într-o jumătate de secol, din sfera de influență sovietică în comunitatea democrațiilor occidentale.