Oamenii, societatea și lumea ideilor

Analiza structurilor sociale, a mentalităților și a curentelor de idei care au marcat evoluția societăților europene și românești.

De la statul medieval la statul modern

Statul medieval și statul modern sunt două moduri diferite de a organiza puterea — iar la examen se cere să le poți compara.

În statul medieval, puterea era personală și fragmentată: regele sau domnul conducea în virtutea dreptului divin, legat de supuși prin rețele de vasalitate și privilegii. Societatea era împărțită în stări (ordine) cu drepturi inegale: clerul, nobilimea și „starea a treia”. Nu exista cetățenie, ci supușenie; nu existau constituții, ci cutume și privilegii.

Statul modern se construiește treptat, între secolele XVI și XIX, prin câteva procese:

• centralizarea puterii: monarhii înlătură autonomiile feudale și creează administrație, armată permanentă și fiscalitate unitară (monarhia absolutistă — exemplul clasic: Ludovic al XIV-lea);
• secularizarea: puterea politică se desprinde de justificarea religioasă;
• constituționalismul: puterea este limitată prin legi fundamentale — Anglia deschide drumul cu Magna Carta (1215), apoi cu Bill of Rights (1689), care consacră monarhia constituțională;
• suveranitatea națiunii: odată cu revoluțiile americană (1776) și franceză (1789), sursa puterii nu mai e Dumnezeu sau dinastia, ci națiunea; supusul devine cetățean, cu drepturi egale în fața legii.

În spațiul românesc, trecerea spre statul modern se face târziu și accelerat, în secolul XIX: de la domniile regulamentare, prin revoluția de la 1848, unirea din 1859 și reformele lui Cuza, până la Constituția din 1866 — un secol în care instituțiile de tip occidental sunt adoptate rapid, generând celebra dezbatere despre „formele fără fond” (Titu Maiorescu).

Renașterea și umanismul

Renașterea (secolele XIV–XVI) este mișcarea culturală născută în orașele italiene (Florența, Veneția, Roma) care a redescoperit Antichitatea greco-romană și a pus omul în centrul preocupărilor. Curentul ei de idei se numește umanism.

Trăsăturile umanismului, așa cum se cer la examen:

• antropocentrism — omul, „măsura tuturor lucrurilor”, înlocuiește teocentrismul medieval; demnitatea și capacitatea de perfecționare a omului devin teme centrale (Pico della Mirandola, Despre demnitatea omului);
• redescoperirea Antichității — studiul manuscriselor, al limbilor clasice, imitarea modelelor greco-romane;
• spirit critic și enciclopedic — idealul lui homo universalis, omul cu preocupări multiple (Leonardo da Vinci este exemplul canonic);
• folosirea limbilor naționale alături de latină (Dante, Petrarca).

Răspândirea ideilor a fost accelerată decisiv de tiparul lui Johannes Gutenberg (c. 1455) — cartea devine mai ieftină, iar ideile circulă incomparabil mai repede. Reprezentanți majori: Erasmus din Rotterdam (Elogiul nebuniei), Thomas Morus (Utopia), Niccolò Machiavelli (Principele — analiza laică, realistă, a puterii politice), Shakespeare, Michelangelo, Rafael.

În spațiul românesc, umanismul pătrunde în secolele XVI–XVII prin cronicari: Grigore Ureche, Miron Costin (De neamul moldovenilor), stolnicul Constantin Cantacuzino și mai ales Dimitrie Cantemir (Descriptio Moldaviae, scrisă pentru Academia din Berlin), primul român membru al unei academii europene. Umaniștii români au pus în circulație tocmai ideile romanității și unității românilor — legătura cu tema etnogenezei este directă.

Atenție la o confuzie frecventă: Renașterea nu a fost o mișcare religioasă — Reforma lui Luther (1517) este un fenomen distinct, chiar dacă a folosit spiritul critic umanist și tiparul.

Iluminismul — rațiunea împotriva absolutismului

Iluminismul („Epoca Luminilor”, secolul XVIII) este curentul de idei care a pregătit intelectual revoluțiile moderne. Instrumentul său: rațiunea, aplicată critic tuturor instituțiilor — monarhie absolută, biserică, privilegii.

Ideile fundamentale și autorii lor — asocieri cerute la examen:

• John Locke — drepturile naturale (viață, libertate, proprietate); guvernarea se întemeiază pe contract, iar poporul poate rezista tiraniei;
• Montesquieu (Despre spiritul legilor, 1748) — separarea puterilor în stat: legislativă, executivă, judecătorească, care se limitează reciproc;
• Voltaire — toleranța religioasă, libertatea de exprimare, critica fanatismului;
• Jean-Jacques Rousseau (Contractul social, 1762) — suveranitatea poporului: legea este expresia voinței generale;
• Diderot și d'Alembert — Enciclopedia, sinteza și vehiculul răspândirii ideilor iluministe.

Unii monarhi au preluat selectiv ideile, modernizând statul de sus în jos fără a renunța la puterea absolută — despotismul luminat (Frederic al II-lea al Prusiei, Ecaterina a II-a a Rusiei, Iosif al II-lea al Austriei, important pentru români prin edictul de toleranță și desființarea iobăgiei în Transilvania).

În cultura română, iluminismul s-a manifestat prin Școala Ardeleană (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu): a combinat lupta pentru drepturile românilor din Transilvania (memoriul Supplex Libellus Valachorum, 1791, adresat împăratului Leopold al II-lea) cu argumentarea istorică și filologică a originii latine. Mijloacele au fost tipic iluministe: școli, cărți, emanciparea prin cultură.

Legătura de reținut pentru eseu: ideile iluministe — contract social, separarea puterilor, suveranitatea națiunii — devin programul concret al revoluțiilor americană și franceză și, prin filiera pașoptistă, al modernizării României.

Națiune și naționalism în secolele XIX–XX

Națiunea este o comunitate umană conștientă de identitatea sa comună — limbă, origine, trecut, cultură, adesea și teritoriu. Secolul XIX este „secolul naționalităților”, în care harta Europei este redesenată de principiul naționalităților: fiecare națiune are dreptul la propriul stat.

Două concepții despre națiune trebuie deosebite:

• concepția politică (civică), de origine franceză: națiunea este comunitatea cetățenilor care aleg să trăiască sub aceleași legi — un „plebiscit de fiecare zi” (Renan);
• concepția etno-culturală, de origine germană: națiunea este definită obiectiv, prin limbă, origine și cultură comune, indiferent de granițe (Herder, Fichte).

Mișcările naționale ale secolului XIX au urmat trasee diferite: unificarea statelor fragmentate (Italia — Cavour, Garibaldi, 1859–1870; Germania — Bismarck, 1866–1871) și emanciparea națiunilor din imperiile multinaționale (grecii — independenți în 1830; românii, sârbii, bulgarii — desprinși treptat de Imperiul Otoman; polonezii, cehii, croații — în lupta cu imperiile rus și habsburgic).

Pentru români, momentele-cheie: revoluția de la 1848 (programul: unire, autonomie, drepturi civile), unirea principatelor la 24 ianuarie 1859 prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, independența (1877–1878) și Marea Unire din 1918 (Basarabia — 27 martie; Bucovina — 28 noiembrie; Transilvania — 1 decembrie, Adunarea de la Alba Iulia).

După 1918, principiul naționalităților a fost consacrat de președintele american Wilson (autodeterminarea popoarelor, în cele 14 puncte). Dar secolul XX arată și fața întunecată: naționalismul exclusivist și șovin, transformat în ideologie de extremă dreapta, a alimentat fascismul, nazismul și epurările etnice. Distincția între patriotism/naționalism emancipator (secolul XIX) și naționalism agresiv, xenofob (secolul XX interbelic) este o nuanță pe care corectorii o punctează.

Ideologiile politice moderne: liberalism, conservatorism, socialism

O ideologie este un sistem coerent de idei despre societate, care propune un model de organizare politică și economică. Cele trei mari ideologii ale secolului XIX se definesc una în raport cu alta:

Liberalismul — născut din iluminism și revoluțiile burgheze: - individul și libertățile sale sunt valoarea supremă; drepturi naturale, egalitate în fața legii; - guvernare constituțională, separarea puterilor, vot (inițial cenzitar — pe baza averii); - economie: laissez-faire — proprietate privată, liberă concurență, stat minimal (Adam Smith).

Conservatorismul — reacție la Revoluția Franceză (părinte fondator: Edmund Burke, Reflecții asupra Revoluției din Franța, 1790): - societatea este un organism care evoluează lent; schimbările bruște (revoluțiile) distrug mai mult decât construiesc; - respect pentru tradiție, religie, ordine, ierarhie; reformele sunt acceptate doar gradual; - nu înseamnă respingerea oricărei schimbări, ci schimbarea prudentă — nuanță frecvent ignorată de elevi.

Socialismul — reacție la efectele sociale ale revoluției industriale (mizeria muncitorimii): - critica proprietății private asupra mijloacelor de producție și a inegalităților generate de capitalism; - socialiștii utopici (Owen, Fourier, Saint-Simon) imaginau comunități ideale; Marx și Engels (Manifestul Partidului Comunist, 1848) au propus „socialismul științific”: lupta de clasă, revoluția proletară, societatea fără clase; - la sfârșitul secolului XIX apare sciziunea: social-democrația (reforme graduale, pe cale parlamentară) versus aripa revoluționară, din care se naște comunismul secolului XX.

În România, liberalismul și conservatorismul au structurat viața politică modernă: PNL (1875) — modernizare accelerată, protecționism, „prin noi înșine”; Partidul Conservator (1880) — evoluție organică, prudență față de formele împrumutate. Rotativa guvernamentală sub Carol I a alternat cele două partide la putere.

Test — 6 întrebări ca la examen