Secolul XX între democrație și totalitarism

Analiza comparativă a regimurilor politice din Europa și din România în secolul XX, cu accent pe democrație și regimurile totalitare.

Fascismul italian — primul totalitarism de dreapta

Fascismul s-a născut în Italia de după Primul Război Mondial, pe fondul unei crize multiple: dezamăgirea față de „victoria mutilată” (Italia nu primise teritoriile promise), inflație, șomaj, greve, teama burgheziei de o revoluție bolșevică și slăbiciunea guvernelor liberale.

Benito Mussolini a înființat în 1919 „Fasciile italiene de luptă”, transformate în 1921 în Partidul Național Fascist. Instrumentul: violența de stradă a cămășilor negre (squadre) împotriva socialiștilor și sindicatelor. În octombrie 1922, prin Marșul asupra Romei, Mussolini a forțat mâna regelui Victor Emanuel al III-lea, care l-a numit legal prim-ministru — detaliu important: fascismul nu a luat puterea prin revoluție, ci printr-o combinație de presiune violentă și numire constituțională.

Etapele construirii dictaturii: legea electorală Acerbo (1923), asasinarea deputatului socialist Giacomo Matteotti (1924), iar din 1925–1926 legile fascistissime: partid unic, desființarea sindicatelor libere, cenzură, poliție politică (OVRA), Tribunalul special. Mussolini devine il Duce — conducătorul.

Doctrina fascistă este sintetizată de formula lui Mussolini: „Totul în stat, nimic în afara statului, nimic împotriva statului” — statolatrie: individul există doar prin și pentru stat. Alte componente: corporatismul (organizarea economiei pe corporații care ar depăși lupta de clasă), cultul liderului, militarismul și expansionismul (cucerirea Etiopiei, 1935–1936; apropierea de Germania — Axa Roma–Berlin, 1936).

Nuanță de examen: fascismul italian, spre deosebire de nazism, nu a avut inițial rasismul în centru — legislația antisemită apare târziu (1938), sub influență germană. Centrul doctrinei fasciste este statul atotputernic, al nazismului — rasa.

Nazismul german — totalitarismul rasist

Nazismul (național-socialismul) a crescut din umilirea Germaniei prin tratatul de la Versailles (1919): pierderi teritoriale, despăgubiri uriașe, limitarea armatei, „clauza vinovăției”. La aceasta s-au adăugat hiperinflația din 1923 și, decisiv, marea criză economică din 1929–1933, care a aruncat în șomaj peste 6 milioane de germani și a radicalizat electoratul.

Adolf Hitler, liderul NSDAP, și-a expus doctrina în Mein Kampf (1925): rasismul — inegalitatea raselor, cu „rasa ariană” superioară, destinată să conducă; antisemitismul — evreii, țapul ispășitor pentru toate relele Germaniei; spațiul vital (Lebensraum) — dreptul Germaniei de a se extinde spre est; anticomunismul și antidemocratismul; principiul conducătorului (Führerprinzip).

Venirea la putere a fost, ca și în Italia, legală în formă: la 30 ianuarie 1933, președintele Hindenburg l-a numit pe Hitler cancelar. Transformarea în dictatură a durat câteva luni: incendierea Reichstagului (februarie 1933, pretext pentru suspendarea libertăților), legea deplinelor puteri (martie 1933), interzicerea partidelor și sindicatelor, Gestapo și lagărele de concentrare (Dachau, 1933), Noaptea cuțitelor lungi (1934, eliminarea rivalilor interni din SA). După moartea lui Hindenburg (august 1934), Hitler cumulează funcțiile: Führer al celui de-al Treilea Reich.

Antisemitismul de stat a escaladat treptat: legile de la Nürnberg (1935 — evreii pierd cetățenia, interzicerea căsătoriilor mixte), Noaptea de cristal (9–10 noiembrie 1938, pogrom organizat), apoi, în timpul războiului, Holocaustul — exterminarea sistematică, industrializată, a aproximativ 6 milioane de evrei europeni („soluția finală”, conferința de la Wannsee, 1942) și a sute de mii de romi.

Politica externă agresivă — remilitarizarea Renaniei (1936), Anschluss-ul Austriei (martie 1938), acordul de la München (septembrie 1938, cedarea regiunii sudete — eșecul politicii de conciliatorism) — a dus direct la declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial.

Comunismul sovietic: de la Lenin la Stalin și expansiunea postbelică

Comunismul sovietic s-a născut din revoluția bolșevică din octombrie 1917 (25 octombrie/7 noiembrie), prin care Lenin și partidul bolșevic au preluat puterea în Rusia epuizată de război. Principiile: dictatura proletariatului (în fapt, a partidului unic), desființarea proprietății private, lupta de clasă ca motor al istoriei, exportul revoluției (Cominternul, 1919).

Instrumentele s-au conturat imediat: poliția politică (CEKA, ulterior NKVD/KGB), teroarea roșie, războiul civil (1918–1921), foametea. După moartea lui Lenin (1924), Stalin a eliminat treptat rivalii (Troțki, Zinoviev, Kamenev, Buharin) și a construit totalitarismul deplin:

• industrializarea forțată prin planuri cincinale (din 1928);
• colectivizarea agriculturii (1929–1933): lichidarea culacilor „ca clasă”, deportări în masă, foametea organizată din Ucraina (Holodomor, milioane de morți);
• Marea Teroare (1936–1938): procesele-spectacol de la Moscova, execuții în masă, Gulagul — sistemul lagărelor de muncă forțată descris de Soljenițîn;
• cultul personalității lui Stalin și rescrierea permanentă a istoriei.

După al Doilea Război Mondial, URSS și-a exportat modelul în Europa de Est, ocupată de Armata Roșie: între 1945 și 1948, prin aceeași rețetă (guverne de coaliție dominate de comuniști → falsificarea alegerilor → eliminarea opoziției → partid unic), au fost sovietizate Polonia, Ungaria, Cehoslovacia (lovitura de la Praga, 1948), Bulgaria, România, Germania de Est. Statele au devenit „democrații populare” — satelite ale Moscovei, integrate în CAER (1949) și Tratatul de la Varșovia (1955).

Orice tentativă de emancipare a fost zdrobită militar: Berlin (1953), Budapesta (1956 — Imre Nagy executat), Praga (1968 — „socialismul cu față umană” al lui Dubček strivit de tancuri, justificat prin doctrina Brejnev a suveranității limitate). Comparația fascism–nazism–comunism, frecventă la eseu: aceleași mecanisme totalitare (partid unic, ideologie, teroare, propagandă), dar dușman definit diferit — rasial la naziști, de clasă la comuniști.

România interbelică: de la democrație la regimuri autoritare și totalitare

România Mare a funcționat între 1918 și 1938 ca o democrație reală, dar imperfectă: Constituția din 1923, vot universal masculin, pluripartidism, alternanță la guvernare (marile partide: PNL — Brătianu, și PNȚ — Maniu, format în 1926), presă liberă. Imperfecțiunile: influența excesivă a regelui în numirea guvernelor (guvernul numit organiza alegerile și le câștiga — mecanism inversat față de democrațiile consolidate), violența politică în creștere, iar din 1930 problema carlismului — regele Carol al II-lea, revenit în țară contrar actului de succesiune, a subminat sistematic partidele.

Extrema dreaptă românească: Legiunea Arhanghelul Mihail (înființată de Corneliu Zelea Codreanu, 1927; aripa politică — Garda de Fier). Trăsături: naționalism extremist, antisemitism, misticism ortodox, cultul morții și al „căpitanului”, violența politică (asasinarea premierului I. G. Duca, 1933; a lui Armand Călinescu, 1939; masacrele din timpul rebeliunii). Este singura mișcare de acest tip din Europa cu o componentă religioasă atât de accentuată.

Alunecarea spre autoritarism: în februarie 1938, Carol al II-lea a instaurat regimul de autoritate monarhică — Constituția din 1938, dizolvarea partidelor, partidul unic de sus (Frontul Renașterii Naționale), cenzura. Este un regim autoritar, nu totalitar: fără ideologie atotcuprinzătoare și fără teroare de masă.

După prăbușirea granițelor din vara lui 1940, Carol al II-lea a abdicat (6 septembrie 1940). A urmat statul național-legionar (septembrie 1940 – ianuarie 1941), condus de generalul Ion Antonescu împreună cu legionarii — episod încheiat prin rebeliunea legionară (21–23 ianuarie 1941, însoțită de pogromul din București), înăbușită de Antonescu cu sprijinul armatei. Din ianuarie 1941 până la 23 august 1944, România a trăit sub dictatura militară a lui Antonescu („Conducătorul statului”): fără partide, fără parlament, cu legislație antisemită și responsabilitate directă pentru deportările în Transnistria — regim autoritar-dictatorial aliat cu Germania nazistă.

Rezistența anticomunistă și căderea comunismului în Europa de Est

Societatea românească nu a acceptat pasiv comunizarea. Formele de rezistență anticomunistă:

• rezistența armată din munți (c. 1945 – începutul anilor '60): grupuri de partizani în Carpați — Haiducii Muscelului (frații Arnăuțoiu), grupul colonelului Arsenescu, rezistența din Munții Făgăraș (Ion Gavrilă Ogoranu, urmărit de Securitate până în 1976). Fără sprijin extern real, grupurile au fost lichidate treptat de Securitate;
• rezistența țărănească împotriva colectivizării: răscoale locale (Bihor, Arad, Vrancea, 1949–1950), reprimate cu execuții și deportări;
• opoziția din închisori și represiunea ca fenomen de masă: sute de mii de deținuți politici (Sighet — elita politică interbelică, inclusiv Iuliu Maniu, mort în 1953; experimentul Pitești, 1949–1951 — „reeducarea” prin tortură, unic prin cruzime în lagărul comunist; Aiud, Gherla, Canalul);
• dizidența anilor '70–'80, după Helsinki 1975: scrisori și proteste individuale (Paul Goma, 1977; Doina Cornea; Radio Europa Liberă ca amplificator), greva minerilor din Valea Jiului (1977), revolta muncitorilor de la Brașov (15 noiembrie 1987) — semne că regimul își pierduse orice sprijin;
• Scrisoarea celor șase (martie 1989): șase foști demnitari comuniști critică public politica lui Ceaușescu — fisură chiar în interiorul partidului.

Căderea comunismului (1989) a fost declanșată de reformele lui Gorbaciov (glasnost, perestroika) și de renunțarea la doctrina Brejnev: Moscova nu mai intervenea militar pentru salvarea regimurilor satelite. Efectul de domino: Polonia (masa rotundă cu Solidaritatea lui Lech Wałęsa, alegeri parțial libere — iunie 1989), Ungaria (deschiderea frontierei), RDG (căderea Zidului Berlinului, 9 noiembrie 1989), Cehoslovacia („revoluția de catifea”, Václav Havel), Bulgaria — toate tranziții pașnice. Excepția: România, unde regimul, refuzând orice reformă, s-a prăbușit prin revoluția violentă din decembrie 1989 (Timișoara, 16–20 decembrie; București, 21–25 decembrie; peste 1.000 de morți, execuția cuplului Ceaușescu). Contrastul pașnic/violent este întrebarea de comparație preferată a examenului.

Test — 6 întrebări ca la examen