Popoare și spații istorice

Studiul formării și evoluției identităților naționale și a spațiilor geopolitice în istorie universală și românească.

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Romanitatea românilor înseamnă ideea că românii sunt urmașii romanilor care au cucerit și colonizat Dacia (106 d.Hr.), că limba română provine din latină și că poporul român s-a format prin etnogeneză: sinteza daco-romană, la care s-a adăugat ulterior influența slavă.

În Evul Mediu, romanitatea românilor era o idee general acceptată. Autori bizantini precum Ioan Kynnamos (secolul XII) notau că vlahii „se zice că sunt colonii veniți din Italia”, iar umaniștii italieni ai Renașterii — Poggio Bracciolini, Enea Silvio Piccolomini (papa Pius al II-lea) — au redescoperit originea latină a românilor pe baza asemănării limbii.

Cronicarii moldoveni din secolul XVII — Grigore Ureche și Miron Costin — au afirmat explicit că „de la Râm ne tragem”, iar stolnicul Constantin Cantacuzino și Dimitrie Cantemir au dezvoltat ideea în lucrări savante.

Politizarea temei apare în secolul XVIII: când românii din Transilvania au cerut drepturi politice (Supplex Libellus Valachorum, 1791) invocând vechimea și originea lor romană, istorici aflați în serviciul Curții de la Viena au ripostat. Franz Sulzer, apoi Robert Roesler (în Romänische Studien, 1871) au formulat teoria imigraționistă: românii s-ar fi format la sud de Dunăre și ar fi imigrat în Transilvania abia în secolele XII–XIII, deci după venirea maghiarilor. Scopul era clar politic: negarea continuității înseamnă negarea drepturilor istorice.

Replica a dat-o școala Ardeleană (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior) — care, din exces polemic, a susținut originea pur latină — și apoi istoriografia critică: A. D. Xenopol și Nicolae Iorga au demonstrat continuitatea daco-romană la nord de Dunăre cu argumente lingvistice, arheologice și logice (un popor întreg nu migrează fără să lase urme în izvoare).

Autonomii locale și instituții centrale în spațiul românesc

Înainte de apariția statelor medievale, românii trăiau organizați în autonomii locale: obști sătești, iar prin unirea lor — cnezate, voievodate și „țări” (Țara Maramureșului, Țara Făgărașului, Țara Bârsei). Izvoarele le atestă clar:

• Diploma cavalerilor ioaniți (1247) menționează între Carpați și Dunăre cnezatele lui Ioan și Farcaș și voievodatele lui Litovoi și Seneslau — dovadă de organizare politică românească înainte de întemeierea Țării Românești.
• Pentru Transilvania secolului IX–XI, Gesta Hungarorum a notarului Anonymus amintește voievodatele lui Gelu, Glad și Menumorut, care s-au opus maghiarilor.
• La est de Carpați și în Dobrogea existau „țări” și formațiuni precum Țara Sipenițului sau jupanatele dobrogene (jupan Dimitrie, jupan Gheorghe).

După întemeierea statelor, s-au consolidat instituțiile centrale:

• Domnia — instituția centrală în Țara Românească și Moldova. Domnul era mare voievod (conducător militar) și domn (stăpân al țării, „singur stăpânitor”), autoritate de drept divin exprimată prin formula „din mila lui Dumnezeu” (Io). Domnia era electivo-ereditară: domnul era ales de boieri din familia domnitoare.
• Sfatul domnesc — boierii cu dregătorii (vornic, logofăt, vistiernic, spătar) care îl asistau pe domn.
• Biserica — a doua instituție ca importanță; mitropoliile de la Argeș (1359) și Suceava (1401/1402, recunoașterea mitropolitului Iosif) au legitimat domnia în plan intern și extern.

În Transilvania, evoluția a fost diferită: voievodatul românesc a fost cucerit treptat de Regatul Ungariei (secolele XI–XIII), care a păstrat totuși forma de voievodat (autonomie în cadrul regatului), a colonizat sașii și secuii și, prin sistemul celor trei „națiuni” privilegiate (nobili maghiari, sași, secui), i-a exclus progresiv pe români din viața politică — proces desăvârșit prin Unio Trium Nationum (1437).

Întemeierea statelor medievale românești

Formarea statelor medievale românești a fost favorizată de un context extern prielnic: slăbirea dominației Hoardei de Aur și criza dinastică din Ungaria după stingerea dinastiei Arpadiene (1301).

Țara Românească s-a format în două etape:

• unificarea formațiunilor dintre Carpați și Dunăre sub Basarab I (c. 1310–1352), prin unirea voievodatelor amintite în Diploma ioaniților; tradiția a păstrat și legenda „descălecatului” lui Negru Vodă din Făgăraș;
• obținerea independenței: la 9–12 noiembrie 1330, la Posada, Basarab I a zdrobit armata regelui maghiar Carol Robert de Anjou — bătălia este considerată actul de naștere al statului independent Țara Românească. Urmașii săi — Nicolae Alexandru (care își ia titlul de „singur stăpânitor” și întemeiază Mitropolia, 1359) și Vladislav Vlaicu (primele monede, cancelarie) — au consolidat statul.

Moldova s-a format tot în două etape, prin dublul descălecat:

• Dragoș, voievod maramureșean, a organizat în anii 1345–1354 o marcă de apărare antitătară în nordul Moldovei, ca vasal al regelui Ungariei;
• Bogdan din Cuhea, alt voievod din Maramureș, răzvrătit contra coroanei maghiare, a trecut munții (1359 sau 1363), i-a alungat pe urmașii lui Dragoș și a rupt legăturile de vasalitate — Moldova devine stat independent, fapt consemnat de cronica lui Ioan de Târnave: regele nu a mai putut readuce țara sub ascultare.

Dobrogea s-a constituit în jurul Țării Cavarnei (1346), sub Balica și Dobrotici, care a primit titlul de despot. Mircea cel Bătrân a unit Dobrogea cu Țara Românească (c. 1388), iar după 1417/1420 aceasta a fost cucerită de otomani.

Confuzie clasică: descălecatul lui Dragoș NU înseamnă independența Moldovei — Dragoș era vasal maghiar; independența vine abia cu Bogdan I.

Spațiul românesc între diplomație și conflict (secolele XIV–XVI)

Situate „în calea răutăților”, Țările Române au combinat rezistența armată cu diplomația față de marile puteri vecine: Imperiul Otoman, Regatul Ungariei și Polonia.

Mircea cel Bătrân (1386–1418), domn al Țării Românești, a încheiat o alianță cu regele polon (prin intermediul Moldovei) și tratatul cu Sigismund de Luxemburg (Brașov, 1395) — primul tratat de alianță antiotomană din regiune, pe picior de egalitate. A luptat la Rovine (1394/1395), victorie contra sultanului Baiazid I, și a participat la cruciada de la Nicopole (1396), încheiată cu dezastrul creștinilor. Spre sfârșitul domniei a acceptat plata tributului — o răscumpărare a păcii care păstra autonomia țării.

Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei (1441–1456), a organizat campania „cea lungă” (1443–1444), a participat la cruciada de la Varna (1444) și a repurtat marea victorie de la Belgrad (1456), care a oprit înaintarea otomană spre Europa Centrală pentru aproape 70 de ani.

Vlad Țepeș (1448; 1456–1462; 1476) a refuzat tributul, a executat atacul de noapte de la Târgoviște (16/17 iunie 1462) împotriva lui Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului.

Ștefan cel Mare (1457–1504) a dus cea mai lungă politică de echilibru: victoria de la Vaslui (10 ianuarie 1475) asupra lui Soliman-pașa a fost urmată de scrisoarea circulară către principii creștini, cerând ajutor pentru „această poartă a creștinătății”; papa l-a numit „atletul lui Hristos”. A pierdut la Războieni (1476), dar cetățile au rezistat. A alternat suzeranitatea polonă (tratatul de la Colomeea, 1485) cu victoria de la Codrii Cosminului (1497) împotriva regelui polon Ioan Albert.

Mihai Viteazul (1593–1601) a aderat la Liga Sfântă, a atacat otomanii (1594), a câștigat la Călugăreni (23 august 1595), apoi a realizat prima unire politică a celor trei țări române: Transilvania (Șelimbăr, 1599), Moldova (mai 1600) — „domn al Țării Românești, al Ardealului și a toată Țara Moldovei”. Unirea s-a destrămat rapid, iar Mihai a fost asasinat la 9/19 august 1601, lângă Turda, din ordinul generalului Basta.

Semnificația relațiilor cu vecinii: suzeranitate, capitulații, echilibru

Relațiile Țărilor Române cu puterile vecine trebuie înțelese prin câteva concepte pe care subiectele de BAC le cer explicit:

• Suzeranitate–vasalitate: relație tipic medievală în care domnul recunoștea un rege sau sultan ca suzeran (protector), în schimbul păstrării autonomiei interne. Domnii au folosit-o instrumental: Mircea acceptă suzeranitatea maghiară pentru a lupta contra otomanilor; Ștefan pe cea polonă contra Ungariei, apoi pe cea maghiară contra Poloniei.
• Tributul (haraciul): la început, plată de răscumpărare a păcii, nu semn de supunere totală. Țările Române nu au fost transformate în pașalâc (spre deosebire de Ungaria centrală după 1541): și-au păstrat domnia, biserica, boierimea și instituțiile — statut consacrat ulterior în așa-numitele capitulații.
• Cruciada târzie: participarea românilor la coalițiile antiotomane (Nicopole 1396, Varna 1444, Liga Sfântă 1594) i-a integrat în efortul european comun, dar experiența a arătat mereu că ajutorul occidental era nesigur — de aici realismul politic al domnilor.

Pe termen lung, rezultatul acestei politici de echilibru între diplomație și conflict a fost supraviețuirea statalității: în timp ce Bulgaria, Serbia și Ungaria dispăreau ca state, Țara Românească și Moldova au traversat epoca otomană cu autonomie internă.

Două nuanțe cerute la examen: (1) dominația otomană s-a înăsprit economic în secolele XVI–XVII (monopol comercial, creșterea haraciului, confirmarea domnilor de către Poartă), fără a deveni însă administrare directă; (2) unirea lui Mihai Viteazul nu a fost o unire națională în sens modern — a fost o construcție politico-militară personală —, dar posteritatea a transformat-o în simbol al unității românești, invocat în 1848, 1859 și 1918.

Test — 6 întrebări ca la examen