Secolul XX între democrație și totalitarism

Analiza comparativă a regimurilor democratice și totalitare care au marcat secolul al XX-lea.

Primul Război Mondial și lumea pe care a lăsat-o în urmă

Primul Război Mondial (1914-1918) a fost primul război total: mobilizarea completă a economiilor, a populațiilor și a propagandei, nu doar a armatelor. Cauzele profunde: rivalitățile dintre marile puteri (colonii, înarmare, în special competiția navală anglo-germană), sistemul rigid al alianțelor (Antanta: Franța, Rusia, Marea Britanie versus Puterile Centrale: Germania, Austro-Ungaria, Italia — care în 1915 trece de partea Antantei), naționalismele balcanice. Scânteia: asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand la Sarajevo (28 iunie 1914).

Noutățile care explică măcelul: mitraliera, artileria grea, gazele de luptă, tancul, aviația, războiul de tranșee (frontul de vest încremenit ani întregi — Verdun și Somme, 1916, sute de mii de morți pentru câțiva kilometri).

Consecințele, cerute la orice sinteză despre secolul XX:

• circa 10 milioane de morți militari și un continent epuizat economic;
• prăbușirea a patru imperii: German, Austro-Ungar, Rus, Otoman — și apariția statelor naționale noi (Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia, România Mare, statele baltice);
• sistemul de la Versailles (1919-1920): Germania declarată responsabilă, pierde teritorii, plătește reparații uriașe, armata îi e limitată — umilință care va alimenta revanșismul nazist;
• crearea Ligii (Societății) Națiunilor — prima organizație de securitate colectivă, slăbită din start de absența SUA;
• radicalizarea politică: războiul a banalizat violența și a pregătit terenul totalitarismelor.

Corelația-cheie pentru examen: fără Primul Război Mondial nu se explică nici bolșevismul (Rusia epuizată de război), nici fascismul și nazismul (frustrările învinșilor și ale „învingătorilor nemulțumiți”).

Revoluția Rusă și comunismul sovietic

Rusia a intrat în război înapoiată economic și a ieșit din el prin revoluție. În februarie 1917, revolta spontană a populației înfometate răstoarnă țarismul — Nicolae al II-lea abdică, se instalează un guvern provizoriu care continuă însă războiul, greșeală fatală. În octombrie 1917 (25 octombrie pe stil vechi / 7 noiembrie pe stil nou), bolșevicii conduși de Lenin preiau puterea printr-o lovitură de stat organizată, nu printr-o revoltă populară de masă — nuanță pe care subiectele o verifică.

Promisiunile bolșevice: „pace, pâine, pământ”. Realitatea: pacea separată de la Brest-Litovsk (1918, cu pierderi teritoriale uriașe), războiul civil (1918-1921) între roșii și albi, teroarea poliției politice (CEKA), desființarea Adunării Constituante alese liber. În 1922 se creează URSS.

După moartea lui Lenin (1924), Stalin elimină rivalii și construiește regimul totalitar deplin:

• industrializarea forțată prin planuri cincinale — URSS devine putere industrială cu prețul sacrificării consumului;
• colectivizarea agriculturii (din 1929) — desființarea proprietății țărănești; rezistența e zdrobită prin deportări și prin foametea organizată din Ucraina (Holodomor, 1932-1933, milioane de morți);
• Marea Teroare (1936-1938) — procese-spectacol, execuții, Gulagul (sistemul lagărelor de muncă forțată);
• cultul personalității lui Stalin și controlul total al informației.

De reținut distincția: ideologia comunistă promitea egalitate și emancipare universală, dar practica stalinistă a produs unul dintre cele mai represive regimuri din istorie — subiectele cer adesea exact acest raport dintre promisiunea ideologică și realitatea totalitară.

Fascismul italian și nazismul german

Fascismul apare în Italia — țară învingătoare, dar nemulțumită de câștigurile teritoriale („victoria mutilată”) și zguduită de crize sociale. Benito Mussolini întemeiază mișcarea fascistă (1919), folosește escadrile violente (cămășile negre) împotriva socialiștilor și ajunge la putere prin Marșul asupra Romei (octombrie 1922) — regele Victor Emanuel al III-lea îl numește legal prim-ministru. Până în 1926 construiește statul totalitar: partid unic, desființarea opoziției, cultul Ducelui, corporatismul economic, tineret încadrat în organizații de masă.

Nazismul german crește din umilința Versailles-ului, din hiperinflația anilor 1920 și mai ales din Marea Criză economică (1929-1933) — șomajul de masă aruncă milioane de germani în brațele extremelor. Adolf Hitler și partidul nazist (NSDAP) ajung la putere tot legal: Hitler e numit cancelar la 30 ianuarie 1933, apoi lichidează democrația din interior (incendierea Reichstagului, legea deplinelor puteri, partid unic, moartea lui Hindenburg — Hitler devine Führer în 1934).

Specificul ideologic nazist — ceea ce îl deosebește de fascismul italian: rasismul biologic ca nucleu al doctrinei. Antisemitismul de stat (legile de la Nürnberg, 1935 — evreii pierd cetățenia; pogromul „Noaptea de cristal”, 1938), teoria spațiului vital (Lebensraum) care programa expansiunea spre est, ideologia rasei superioare. Punctul terminus: Holocaustul — exterminarea sistematică a aproximativ 6 milioane de evrei europeni în timpul războiului, crimă fără precedent prin caracterul ei industrial și planificat.

Capcana clasică de examen: nici Mussolini, nici Hitler nu au luat puterea prin lovitură de stat militară — ambii au ajuns în funcție prin mecanisme legale (numire de către șeful statului), pe fondul crizei democrației, și abia apoi au distrus statul de drept din interior. Asta e lecția istorică pe care subiectele o punctează: democrațiile pot muri și legal.

Al Doilea Război Mondial

Al Doilea Război Mondial (1939-1945) a fost consecința directă a expansionismului puterilor totalitare și a slăbiciunii democrațiilor. Etapele drumului spre război: remilitarizarea Renaniei (1936), Anschluss-ul Austriei (martie 1938), criza sudetă și Conferința de la München (septembrie 1938) — Franța și Marea Britanie acceptă dezmembrarea Cehoslovaciei, apogeul politicii de conciliere (appeasement). Lovitura de teatru: Pactul Ribbentrop-Molotov (23 august 1939) — pact de neagresiune germano-sovietic cu protocol adițional secret care împărțea Europa de Est în sfere de influență (pentru România: Basarabia trecută în sfera sovietică).

Războiul începe la 1 septembrie 1939 cu invadarea Poloniei. Fazele mari:

• 1939-1941: victoriile Axei — Polonia, Danemarca, Norvegia, Franța (căzută în iunie 1940), Bătălia Angliei (prima înfrângere germană, aeriană);
• 22 iunie 1941: Germania invadează URSS (operațiunea Barbarossa); 7 decembrie 1941: Japonia atacă Pearl Harbor — SUA intră în război; conflictul devine cu adevărat mondial;
• punctele de cotitură: Stalingrad (noiembrie 1942 - februarie 1943, pe frontul de est), El Alamein și debarcarea în Africa de Nord (1942), Midway (Pacific, 1942);
• 1944: debarcarea din Normandia (6 iunie) deschide al doilea front; ofensivele sovietice eliberează/ocupă Europa de Est;
• capitulare: Germania — 8/9 mai 1945; Japonia — 2 septembrie 1945, după bombele atomice de la Hiroshima și Nagasaki (6 și 9 august).

Bilanț: 50-60 de milioane de morți, majoritatea civili — inclusiv victimele Holocaustului; Europa ruinată și divizată; două superputeri (SUA și URSS); crearea ONU (1945) și procesele de la Nürnberg — pentru prima dată, lideri judecați pentru crime împotriva umanității.

Conferințele de la Ialta și Potsdam (1945) au conturat ordinea postbelică: Europa de Est rămâne în zona de ocupație sovietică — premisa directă a divizării continentului și a sovietizării României.

Războiul Rece și prăbușirea comunismului

Războiul Rece (1947-1991) a fost confruntarea globală dintre blocul occidental (SUA, democrație liberală, economie de piață) și blocul sovietic (URSS, comunism, economie planificată) — purtată prin orice mijloace cu excepția războiului direct între superputeri: cursa înarmărilor (nucleare!), propagandă, spionaj, conflicte periferice prin intermediari.

Reperele instituționale: doctrina Truman (1947, îngrădirea/containment-ul comunismului), Planul Marshall (1947, ajutor economic pentru reconstrucția Europei — refuzat de statele din sfera sovietică, inclusiv România), NATO (1949) versus Tratatul de la Varșovia (1955), CAER (1949) ca replică economică sovietică. Metafora epocii: „cortina de fier” (Churchill, discursul de la Fulton, 1946).

Crizele majore: blocada Berlinului (1948-1949), războiul din Coreea (1950-1953), construirea Zidului Berlinului (1961), criza rachetelor din Cuba (1962) — momentul cel mai apropiat de războiul nuclear, războiul din Vietnam, invadarea Afganistanului de către URSS (1979). Revoltele din blocul comunist — Berlin (1953), Ungaria (1956), Primăvara de la Praga (1968) — sunt zdrobite de tancurile sovietice, conform „doctrinei Brejnev” a suveranității limitate.

Prăbușirea vine din interior: economia planificată pierde decisiv competiția tehnologică, iar reformele lui Mihail Gorbaciov (glasnost — transparență, perestroika — restructurare, de la 1985) deschid cutia Pandorei. În 1989, regimurile comuniste est-europene cad în lanț — Polonia (alegeri semi-libere), Ungaria, RDG (căderea Zidului Berlinului, 9 noiembrie 1989), Cehoslovacia („revoluția de catifea”), Bulgaria, iar în România — singura schimbare violentă, cu răsturnarea și execuția lui Ceaușescu (decembrie 1989). URSS însăși se dizolvă în decembrie 1991.

De reținut cauzalitatea, nu doar cronologia: eșecul economic structural + delegitimarea ideologică + renunțarea lui Gorbaciov la doctrina intervenției = condițiile care au făcut posibil 1989.

Test — 6 întrebări ca la examen