Oamenii, societatea și lumea ideilor

Studierea modului în care curentele de idei și mentalitățile colective au influențat evoluția societăților umane.

Umanismul și Renașterea — omul în centrul lumii

Umanismul este curentul cultural apărut în Italia secolului XIV care redescoperă Antichitatea greco-romană și pune omul — nu divinitatea — în centrul preocupărilor. Umaniștii studiau „literele umane” (studia humanitatis): gramatică, retorică, istorie, poezie, filozofie morală, direct din textele antice originale.

Renașterea este expresia artistică și culturală a acestei schimbări de mentalitate: Leonardo da Vinci (omul universal — pictor, inginer, anatomist), Michelangelo (Capela Sixtină, David), Rafael. În literatură și gândire: Erasmus din Rotterdam (Elogiul nebuniei — critica moravurilor clericale), Machiavelli (Principele, 1513 — prima analiză a politicii ca tehnică a puterii, despărțită de morală), Thomas Morus (Utopia).

De ce în Italia? Orașele-stat bogate (Florența, Veneția, Milano) aveau burghezie prosperă și mecenați — patroni ai artelor precum familia de Medici. Ruinele romane erau la tot pasul, iar după căderea Constantinopolului (1453) învățații bizantini au adus în Italia manuscrise grecești.

Invenția care a schimbat totul: tiparul lui Gutenberg (circa 1450). Cartea devine accesibilă, ideile circulă rapid, iar fără tipar nici Reforma, nici răspândirea umanismului nu ar fi avut aceeași forță — legătura tipar-difuzarea ideilor e o corelație cerută frecvent la examen.

Capcană de reținut: umanismul nu a fost o mișcare atee sau anticreștină. Umaniștii erau credincioși; ei au schimbat accentul (de la teologie la om și la viața terestră) și metoda (întoarcerea critică la surse), nu au negat religia. Erasmus a rămas catolic toată viața, deși critica aspru clerul.

Iluminismul — rațiunea împotriva absolutismului

Iluminismul („Epoca Luminilor”, secolul XVIII) este curentul care aplică rațiunea critic asupra tuturor instituțiilor: monarhie absolută, Biserică, privilegii feudale. Nimic nu mai e acceptat doar pentru că e tradiție — totul trebuie justificat rațional.

Marii gânditori și ideile lor, așa cum se cer la examen:

• Montesquieu (Despre spiritul legilor, 1748) — separarea puterilor în stat: legislativ, executiv, judecătoresc;
• Voltaire — toleranța religioasă și libertatea de gândire; critica fanatismului și a abuzurilor Bisericii;
• Jean-Jacques Rousseau (Contractul social, 1762) — suveranitatea poporului: puterea legitimă vine de la popor, nu de la Dumnezeu; egalitatea naturală a oamenilor;
• Diderot și d'Alembert — Enciclopedia (1751-1772), sinteza cunoașterii epocii și armă de difuzare a spiritului critic;
• John Locke (precursor, secolul XVII) — drepturile naturale: viață, libertate, proprietate; guvernarea bazată pe consimțământ.

Ideile circulau prin saloane, cafenele, academii, presă — se năștea opinia publică, o forță politică nouă.

Impactul politic e imens: Iluminismul furnizează programul Revoluției Americane (Declarația de Independență, 1776 — drepturile naturale ale lui Locke) și al Revoluției Franceze (Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului, 1789 — suveranitatea națiunii, separarea puterilor). Monarhii „luminați” (Frederic al II-lea, Ecaterina a II-a, Iosif al II-lea) preiau selectiv reformele, dar refuză esențialul — împărțirea puterii.

În spațiul românesc, iluminismul are o coloratură specială: Școala Ardeleană folosește argumentele raționaliste și istorice pentru emanciparea națională a românilor din Transilvania — iluminism pus în slujba cauzei naționale, nu doar a reformei sociale.

Romantismul și naționalismul — secolul națiunilor

Ca reacție la raționalismul rece al Luminilor și la uniformizarea napoleoniană, romantismul (prima jumătate a secolului XIX) exaltă sentimentul, istoria, folclorul și specificul național. Dacă iluminiștii căutau legi universale valabile pentru toți oamenii, romanticii celebrează ce e unic: limba, trecutul, „sufletul” fiecărui popor.

De aici legătura organică — cerută la examen — dintre romantism și naționalism: istoricii romantici scriu istorii naționale glorificatoare, filologii culeg folclor și standardizează limbile, poeții devin voci ale națiunii. Herder teoretizase deja ideea de Volksgeist — spiritul specific al fiecărui popor, exprimat în limbă și cultură.

Naționalismul secolului XIX susține că fiecare națiune are dreptul la stat propriu (principiul naționalităților). Consecințele politice:

• revoluțiile de la 1848 — „primăvara popoarelor”: valul revoluționar cere constituții, drepturi și unitate națională de la Paris la Viena, Budapesta, București și Blaj;
• unificarea Italiei (1859-1870, Cavour, Garibaldi) și unificarea Germaniei (1866-1871, Bismarck, „prin fier și sânge”);
• pentru români: Unirea Principatelor (1859), obținută prin folosirea abilă a contextului european și a dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza.

În cultura română, generația pașoptistă (Bălcescu, Kogălniceanu, Alecsandri, frații Golescu) este romantică și naționalistă în același timp: istoria (Bălcescu — Românii supt Mihai-Voievod Viteazul), presa (Dacia literară, 1840, cu programul lui Kogălniceanu: literatură inspirată din istorie și folclor național), revoluția (1848).

Nuanța de reținut: naționalismul secolului XIX era în esență liberal și emancipator (eliberarea popoarelor asuprite); abia la sfârșitul secolului și în secolul XX alunecă spre forme exclusiviste și agresive (șovinism, xenofobie) — a nu se proiecta sensul negativ actual asupra pașoptiștilor.

Revoluțiile științifice și progresul tehnic

Revoluția științifică (secolele XVI-XVII) schimbă radical modul de a cunoaște lumea: nu autoritatea anticilor sau a Bisericii decide adevărul, ci observația, experimentul și matematica.

Momentele-cheie: Copernic (1543) propune heliocentrismul — Pământul se învârte în jurul Soarelui, nu invers; Galilei confirmă cu luneta și intră în conflict cu Inchiziția (procesul din 1633 — simbolul ciocnirii dintre știința nouă și autoritatea veche); Kepler formulează legile mișcării planetelor; Newton (Principia, 1687) unifică totul în legea atracției universale. În paralel, Bacon teoretizează metoda experimentală, iar Descartes îndoiala metodică.

În secolele XVIII-XIX, știința se traduce în tehnică: revoluția industrială începe în Anglia (a doua jumătate a secolului XVIII) cu mașina cu abur (perfecționată de James Watt), mecanizarea textilelor, apoi calea ferată (Stephenson, anii 1820-1830). A doua revoluție industrială (sfârșitul secolului XIX) aduce electricitatea, motorul cu combustie internă, chimia, telegraful și telefonul.

Consecințele sociale — partea care se cere la sinteze:

• urbanizarea masivă și apariția a două clase noi: burghezia industrială și proletariatul (muncitorimea);
• condițiile dure de muncă (ziua de 12-14 ore, munca copiilor) generează „problema socială” și mișcarea muncitorească;
• încrederea în progres devine religia laică a secolului XIX: știința pare capabilă să rezolve orice;
• comunicațiile rapide (tren, telegraf, presă de masă) fac posibile atât piața națională, cât și opinia publică modernă — infrastructura materială a națiunii.

Corelația de examen: fără revoluția industrială nu se înțeleg nici ideologiile secolului XIX (socialismul răspunde problemei muncitorești), nici imperialismul (nevoia de materii prime și piețe), nici forța militară a marilor puteri.

Ideologiile politice moderne: liberalism, conservatorism, socialism

Secolul XIX este secolul ideologiilor — sisteme coerente de idei despre cum trebuie organizată societatea. Cele trei clasice se definesc una împotriva celeilalte, iar examenul cere să le poți compara.

Liberalismul — moștenitorul direct al Iluminismului și al Revoluției Franceze:

• libertatea individului ca valoare supremă: libertăți civile, economice, politice;
• guvernare constituțională, separarea puterilor, drepturi garantate;
• economic: laissez-faire — statul să nu intervină în economie (Adam Smith, „mâna invizibilă” a pieței);
• baza socială: burghezia. Atenție: liberalii clasici acceptau votul cenzitar (condiționat de avere) — democrația cu vot universal e o cucerire ulterioară, impusă adesea împotriva liberalilor clasici.

Conservatorismul — reacția la Revoluția Franceză (părinte fondator: Edmund Burke, Reflecții asupra Revoluției din Franța, 1790):

• societatea e un organism care evoluează lent; schimbările bruște (revoluțiile) distrug mai mult decât construiesc;
• respect pentru tradiție, religie, ierarhie, monarhie;
• nu respinge orice schimbare, ci schimbarea radicală — preferă reforma treptată.

Socialismul — răspunsul la mizeria proletariatului industrial:

• critica proprietății private asupra mijloacelor de producție și a inegalităților generate de capitalism;
• varianta radicală: marxismul (Marx și Engels, Manifestul Partidului Comunist, 1848) — istoria e luptă de clase, iar proletariatul va răsturna capitalismul prin revoluție;
• varianta moderată: social-democrația reformistă — ameliorarea condiției muncitorilor prin legislație, sindicate și vot, în cadrul democrației parlamentare.

În România modernă, competiția politică s-a dat între Partidul Național Liberal (1875, „prin noi înșine” — industrializare cu forțe proprii) și Partidul Conservator (1880, baza: marii proprietari funciari) — rotativa guvernamentală sub Carol I. Socialismul românesc rămâne slab înainte de 1918, într-o țară majoritar agrară — dovadă că ideologiile prind rădăcini doar unde există structura socială corespunzătoare.

Test — 6 întrebări ca la examen