Prezentarea evoluției statului român de la Marea Unire până la tranziția democratică post-comunistă.
Marea Unire este rezultatul întâlnirii dintre un ideal național matur și o conjunctură internațională unică — subiectele cer ambele componente, nu doar cronologia.
Premisele: conștiința unității de limbă și origine (afirmată de la cronicari la Școala Ardeleană), precedentele politice (Unirea Principatelor, 1859; independența, 1877-1878), mișcarea națională a românilor din Transilvania (Partidul Național Român, memorandismul) și din Basarabia și Bucovina. Conjunctura: Primul Război Mondial destramă imperiile Rus și Austro-Ungar — cele două care stăpâneau provinciile românești.
România intră în război în august 1916, de partea Antantei, pentru eliberarea Transilvaniei. După înfrângeri grele și ocuparea Bucureștiului, armata refăcută rezistă eroic în vara 1917 la Mărăști, Mărășești și Oituz. Ieșirea Rusiei din război forțează pacea separată de la București (mai 1918), dar România reintră în conflict în ultimele zile, terminând războiul în tabăra învingătoare.
Unirea se realizează în trei etape, în ordinea de reținut:
Recunoașterea internațională vine prin tratatele sistemului de la Versailles (Saint-Germain, Trianon — 1920). De reținut nuanța: unirea a fost hotărâtă de adunări reprezentative interne și abia apoi recunoscută internațional — nu a fost un cadou al marilor puteri.
România Mare (295.049 km², circa 18 milioane de locuitori) era un stat nou ca dimensiuni și structură: aproximativ 28% minorități naționale, provincii cu tradiții administrative diferite. Integrarea lor a fost marea provocare interbelică.
Fundamentele democratice: votul universal (masculin, 1918) și Constituția din 1923 — printre cele mai democratice din regiune, garantând drepturi și libertăți extinse. Reforma agrară (1921) — cea mai amplă din Europa de Est — împroprietărește țăranii, dar fragmentarea loturilor menține agricultura slab productivă.
Viața politică: Partidul Național Liberal (Ion I.C. Brătianu) domină anii 1920 („prin noi înșine” — industrializare protejată de stat); Partidul Național Țărănesc (Iuliu Maniu, format în 1926 prin fuziunea PNR cu Partidul Țărănesc) guvernează din 1928 („porțile deschise” capitalului străin). Rotația lor imperfectă e viciată de practica guvernului care „face” alegerile.
Factori de criză ai democrației: criza economică (1929-1933) lovește dur o economie agrară; ascensiunea extremei drepte — Legiunea Arhanghelul Mihail / Garda de Fier (Corneliu Zelea Codreanu, 1927), mișcare ultranaționalistă, antisemită, mistică și violentă (asasinate politice); revenirea lui Carol al II-lea (1930), care subminează sistematic partidele.
Sfârșitul democrației, în trepte: alegerile din decembrie 1937 nu dau majoritate; februarie 1938 — Carol al II-lea instaurează regimul de autoritate monarhică: constituție nouă, partide dizolvate, partid unic de fațadă (Frontul Renașterii Naționale). În 1940, după prăbușirea teritorială (Basarabia și nordul Bucovinei cedate URSS în iunie, în urma ultimatumurilor; nord-vestul Transilvaniei cedat Ungariei prin Dictatul de la Viena, 30 august; Cadrilaterul cedat Bulgariei), Carol al II-lea abdică. Urmează statul național-legionar (septembrie 1940 - ianuarie 1941), apoi dictatura militară a lui Ion Antonescu (1941-1944), care duce România în război alături de Germania, împotriva URSS. La 23 august 1944, regele Mihai îl arestează pe Antonescu, iar România trece de partea Națiunilor Unite.
Comunizarea României nu a fost rezultatul unei revoluții interne, ci al prezenței Armatei Roșii și al deciziilor marilor puteri (procentajele Churchill-Stalin, octombrie 1944: 90% influență sovietică în România; Ialta confirmă realitatea ocupației).
Etapele preluării puterii (1944-1948), de reținut în ordine:
Regimul Gheorghiu-Dej (până în 1965): stalinism dur — poliția politică (Securitatea, 1948), munca forțată (Canalul Dunăre-Marea Neagră), distrugerea elitelor în închisori (Sighet, Gherla, Aiud, Pitești — unde s-a desfășurat experimentul „reeducării” prin tortură). Spre final, o relativă distanțare de Moscova (retragerea trupelor sovietice, 1958; „Declarația din aprilie” 1964).
Regimul Ceaușescu (1965-1989): debut aparent liberalizant, capital politic câștigat prin condamnarea invadării Cehoslovaciei (august 1968). Din anii 1970, involuție accelerată: cultul personalității fără precedent (după vizitele în China și Coreea de Nord, 1971 — „tezele din iulie”), național-comunismul (naționalism folosit ca legitimare a partidului), centralism absolut. Anii 1980: plata forțată a datoriei externe prin austeritate extremă — raționalizarea alimentelor, frig, întreruperi de curent, demolări urbane, „sistematizarea” satelor. România devine cea mai săracă și mai represivă țară din blocul est-european, alături de Albania.
Represiunea nu a rămas fără răspuns — iar subiectele de examen cer formele concrete ale rezistenței, nu doar afirmația generală că ea a existat.
Rezistența armată din munți (circa 1944 - începutul anilor 1960): grupuri de partizani — foști ofițeri, țărani, studenți, legionari, național-țărăniști — au luptat în Carpați împotriva Securității. Grupurile cunoscute: Haiducii Muscelului (frații Arnăuțoiu, colonelul Gheorghe Arsenescu) în Făgăraș-Muscel, grupul maiorului Nicolae Dabija în Apuseni, rezistența din Bucovina. Fără sprijin extern (Occidentul nu a intervenit), izolate și trădate, grupurile au fost lichidate una câte una — ultimii partizani prinși la începutul anilor 1960. Semnificația: a fost printre cele mai îndelungate rezistențe armate anticomuniste din Europa de Est.
Rezistența țărănească: opoziția la colectivizare — răscoale locale (Bihor, Arad, Vrancea, 1949-1950), refuzul predării cotelor; răspunsul regimului: execuții, deportări (inclusiv deportările din Bărăgan, 1951, ale populației din Banat).
Deținuții politici: sute de mii de oameni au trecut prin închisori și lagăre; elita interbelică a murit în detenție (Iuliu Maniu la Sighet, 1953; Gheorghe Brătianu la Sighet, 1953).
Disidența (anii 1970-1980) — forma nouă, individuală și publică, a opoziției: scriitorul Paul Goma (mișcarea pentru drepturile omului, 1977, pe modelul Cartei 77 cehoslovace), Doina Cornea (scrisori difuzate de Radio Europa Liberă), Gheorghe Ursu (ucis în anchetă, 1985), protestul unor foști demnitari comuniști („Scrisoarea celor șase”, martie 1989). Momente de revoltă muncitorească: greva minerilor din Valea Jiului (1977) și revolta muncitorilor de la Brașov (15 noiembrie 1987) — semnale că regimul pierduse inclusiv clasa în numele căreia pretindea că guvernează.
Rolul Radio Europa Liberă: principala sursă de informație necenzurată, spațiul public alternativ al românilor. Capcană de nuanță: în România nu a existat o opoziție organizată de masă (ca Solidaritatea poloneză) — represiunea Securității și izolarea au menținut disidența la nivel individual, ceea ce explică parțial violența deznodământului din 1989.
În contextul prăbușirii comunismului european (1989), Ceaușescu părea de neclintit — reales la Congresul XIV (noiembrie 1989), refuza orice reformă de tip Gorbaciov. Scânteia: la Timișoara, pe 16-17 decembrie 1989, apărarea pastorului reformat László Tőkés se transformă în revoltă anticomunistă; represiunea armată face zeci de morți, dar orașul scapă de sub control — la 20 decembrie Timișoara se declară primul oraș liber.
La 21 decembrie, mitingul convocat de Ceaușescu la București se întoarce împotriva lui — momentul emblematic al prăbușirii. Pe 22 decembrie mulțimea ia cu asalt Comitetul Central; soții Ceaușescu fug cu elicopterul, sunt prinși, judecați sumar și executați la Târgoviște pe 25 decembrie 1989. Puterea e preluată de Frontul Salvării Naționale (Ion Iliescu), în timp ce confruntările cu misterioșii „teroriști” fac majoritatea celor peste 1.100 de morți — cele mai multe victime căzând după 22 decembrie, paradox tragic al revoluției române.
Specificul românesc, cerut la comparații: singura revoluție violentă din blocul est-european și singura încheiată cu execuția liderului comunist; totodată, singura țară în care puterea a fost preluată de eșaloane secundare ale fostului partid, nu de o opoziție disidentă preexistentă.
Tranziția democratică: pluripartidism (reapar PNȚ — devenit PNȚCD, PNL, PSD-ul se constituie din FSN), primele alegeri libere (20 mai 1990), dar și convulsii — mineriadele (mai ales 13-15 iunie 1990), fenomenul Piața Universității. Constituția din 1991 (revizuită 2003) consacră statul de drept, separarea puterilor, pluralismul. Economia trece dureros de la plan la piață: privatizări, inflație, șomaj, restructurarea industriei.
Ancorarea externă încheie tranziția: aderarea la NATO (29 martie 2004) și la Uniunea Europeană (1 ianuarie 2007) — obiective care au disciplinat reformele interne (criteriile de la Copenhaga) și au fixat definitiv orientarea euro-atlantică a României.