Relații internaționale

Studierea raporturilor dintre state și a mecanismelor de cooperare sau conflict la nivel internațional.

Diplomația modernă și echilibrul de putere

Relațiile internaționale moderne se nasc odată cu Pacea Westfalică (1648), care încheie Războiul de 30 de Ani. Principiile ei organizează Europa până azi și se cer la examen ca fundament:

• suveranitatea statală — fiecare stat e stăpân pe teritoriul și politica sa; nimeni (nici papa, nici împăratul) nu mai are autoritate deasupra statelor;
• egalitatea juridică a statelor, indiferent de mărime;
• echilibrul de putere (balance of power) — niciun stat nu trebuie lăsat să devină atât de puternic încât să domine continentul; când unul încearcă (Ludovic al XIV-lea, Napoleon, Wilhelm al II-lea, Hitler), ceilalți formează coaliții împotriva lui.

Instrumentele epocii: diplomația permanentă (ambasade stabile, apărute încă din Renașterea italiană), tratatele, congresele internaționale, iar când acestea eșuează — războiul, considerat până în secolul XX un mijloc legitim al politicii.

Secolele XVIII-XIX consacră sistemul marilor puteri: Anglia (arbitrul echilibrului, „splendida izolare”), Franța, Austria, Rusia, Prusia — pentagonul care decide soarta continentului, adesea peste capul statelor mici. Pentru spațiul românesc, această realitate e esențială: „criza orientală” — declinul Imperiului Otoman și competiția ruso-austriacă pentru moștenirea lui — transformă Țările Române în miză și teatru al confruntării dintre imperiile vecine. Fiecare pas al emancipării românești (de la tratatul de la Kuciuk-Kainargi, 1774, la independența din 1878) e legat de un episod al acestei crize.

Ideea de reținut: statele mici nu-și pot impune singure interesele — ele reușesc atunci când folosesc abil rivalitățile dintre cei mari. Aceasta e cheia întregii diplomații românești moderne, de la Cuza la aderarea la NATO.

Congresul de la Viena și concertul european

După două decenii de războaie ale Revoluției Franceze și ale lui Napoleon, învingătorii au reorganizat Europa la Congresul de la Viena (1814-1815) — cel mai important congres diplomatic al epocii moderne, condus de cancelarul austriac Metternich.

Principiile ordinii vieneze, cerute la examen în pereche cu criticile lor:

• legitimitatea — restaurarea dinastiilor „legitime” răsturnate de revoluție și de Napoleon (Bourbonii revin în Franța);
• echilibrul de putere — Franța e înconjurată de state-tampon, dar nu umilită (rămâne mare putere);
• solidaritatea monarhilor împotriva revoluției — concretizată în Sfânta Alianță (Rusia, Austria, Prusia), care își asumă dreptul de a interveni militar oriunde izbucnesc mișcări revoluționare (Spania, Italia, iar în 1849 — Ungaria).

Sistemul rezultat, „concertul european”: marile puteri se consultă periodic în congrese și gestionează împreună crizele, ca un directorat al continentului. Rezultatul remarcabil: aproape un secol fără război general european (1815-1914) — conflictele rămân limitate și localizate.

Slăbiciunea fatală: ordinea vieneză ignora principiul naționalităților — italieni, germani, polonezi, români rămâneau divizați sau sub stăpâniri străine, iar popoarele nu fuseseră întrebate nimic. Întregul secol XIX e lupta dintre ordinea legitimistă a Vienei și forțele pe care ea le reprima: liberalismul și naționalismul. Revoluțiile de la 1830 și 1848 o zdruncină, iar unificările Italiei și Germaniei o demolează.

Pentru români, relevanța directă: revoluția de la 1848 din Țările Române e înăbușită prin intervenția armatelor imperiilor vecine (otomană și rusă) — exact mecanismul intervenționist al ordinii post-vieneze. În schimb, generația pașoptistă învață lecția: cauza românească trebuie internaționalizată, adusă în fața opiniei publice și a guvernelor occidentale — ceea ce va reuși în 1856-1859.

De la Liga Națiunilor la ONU

Catastrofa Primului Război Mondial a impus o idee nouă: securitatea colectivă — pacea apărată de toți împotriva oricui, printr-o organizație permanentă, în locul echilibrului fragil de alianțe.

Liga (Societatea) Națiunilor, creată în 1919-1920 la inițiativa președintelui american Woodrow Wilson (al 14-lea dintre celebrele sale „14 puncte”), cu sediul la Geneva. A avut realizări modeste (arbitraje între state mici, protecția minorităților, cooperare tehnică), dar a eșuat în fața agresorilor mari. Cauzele eșecului — întrebare clasică de examen:

• absența SUA (Senatul american a refuzat ratificarea — izolaționismul);
• lipsa unei forțe armate proprii; sancțiunile economice, singura armă, s-au dovedit ineficiente (cazul Etiopiei invadate de Italia, 1935-1936);
• regula unanimității, care paraliza deciziile;
• retragerea agresorilor din organizație (Japonia și Germania — 1933, Italia — 1937) fără consecințe reale.

România interbelică a fost un susținător activ al Ligii — Nicolae Titulescu, ministru de externe, a fost ales de două ori președinte al Adunării Generale (1930, 1931), performanță unică; România a construit alianțe regionale defensive: Mica Înțelegere (1921, cu Cehoslovacia și Iugoslavia) și Înțelegerea Balcanică (1934) — toate pentru apărarea granițelor din 1918 și a statu-quo-ului.

ONU (Carta de la San Francisco, 1945) corectează defectele Ligii: SUA și toate marile puteri sunt membre; Consiliul de Securitate poate decide sancțiuni și intervenții armate; cei cinci membri permanenți (SUA, URSS/Rusia, Marea Britanie, Franța, China) primesc drept de veto — concesie realistă care asigură participarea marilor puteri, dar blochează organizația ori de câte ori acestea se opun între ele (cazul întregului Război Rece). Instituțiile specializate (UNESCO, OMS, UNICEF) dau ONU o dimensiune de cooperare globală pe care Liga abia o schițase.

Comparația Liga-ONU (membri, instrumente, eficacitate) este una dintre cele mai frecvente cerințe de sinteză la acest capitol.

Integrarea europeană — de la CECO la Uniunea Europeană

Ideea unificării europene s-a impus după 1945 dintr-o triplă motivație: niciodată un nou război între Franța și Germania, reconstrucția economică și rezistența în fața blocului sovietic.

Momentul fondator: Declarația Schuman (9 mai 1950) — ministrul de externe francez Robert Schuman, inspirat de Jean Monnet, propune punerea în comun a producției de cărbune și oțel a Franței și Germaniei. Logica genială: cărbunele și oțelul erau materiile prime ale războiului — administrate în comun, războiul devine „nu doar de neconceput, ci și imposibil material”. Așa apare CECO (Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, 1951): Franța, RFG, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg — „cei șase”.

Etapele integrării, în ordinea de reținut:

• Tratatele de la Roma (1957) — Comunitatea Economică Europeană (CEE, piața comună) și Euratom;
• extinderi succesive: 1973 (Marea Britanie, Irlanda, Danemarca), 1981 (Grecia), 1986 (Spania, Portugalia);
• Tratatul de la Maastricht (1992) — CEE devine Uniunea Europeană: cetățenie europeană, drum spre moneda unică (euro, introdus în 1999/2002), cooperare în justiție și politică externă;
• extinderea spre Est după căderea comunismului: 2004 (zece state, majoritatea foste comuniste), 2007 (România și Bulgaria), 2013 (Croația).

Metoda integrării — nuanța conceptuală cerută la examen: nu federalizare bruscă, ci pași mici funcționali („metoda Monnet”): integrarea economică sectorială creează solidarități de fapt, care atrag apoi integrarea politică. UE rămâne o construcție hibridă: nici simplă organizație internațională (are legislație supranațională directă, monedă comună), nici stat federal (statele membre păstrează suveranitatea în domenii-cheie).

Criteriile de aderare (Copenhaga, 1993): instituții democratice stabile, stat de drept, respectarea drepturilor omului și ale minorităților, economie de piață funcțională, capacitatea de a prelua acquis-ul comunitar. Pentru statele post-comuniste, aceste criterii au funcționat ca program de reformă internă — cazul României fiind exemplul tipic.

România în relațiile internaționale ale secolului XX

Firul roșu al diplomației românești în secolul XX: apărarea granițelor și căutarea unor garanții de securitate la intersecția dintre marile puteri.

Interbelic: România Mare e o putere a statu-quo-ului — tot ce își dorește e păstrarea frontierelor din 1918. Instrumentele: alianța cu Franța (1926) și Polonia (1921), Mica Înțelegere și Înțelegerea Balcanică, activismul lui Titulescu la Liga Națiunilor. Sistemul se prăbușește în 1938-1940, când garanții (Franța) cad ei înșiși, iar România rămâne singură între Germania și URSS — rezultatul: pierderile teritoriale din 1940 fără un foc de armă.

Al Doilea Război Mondial: sub Antonescu, România luptă alături de Germania împotriva URSS (1941-1944) pentru recuperarea Basarabiei; după 23 august 1944, întoarce armele și luptă alături de Aliați până la capitularea Germaniei. La Conferința de Pace de la Paris (1947), României i se recunoaște recuperarea nord-vestului Transilvaniei, dar nu și statutul de cobeligerantă; Basarabia și nordul Bucovinei rămân sovietice.

Perioada comunistă: până în 1958-1960, satelit fidel al Moscovei (membru fondator al CAER — 1949 și al Tratatului de la Varșovia — 1955). Apoi, politica de autonomie: „Declarația din aprilie” (1964) respinge subordonarea în cadrul lagărului; Ceaușescu refuză participarea la invadarea Cehoslovaciei (august 1968) și o condamnă public — capitalul său internațional. Anii 1970: România joacă rolul de punte Est-Vest (relații cu RFG, Israel, China; vizitele președinților americani Nixon și Ford; rol în medierea contactelor SUA-China). În anii 1980, prestigiul se evaporă: politica internă represivă și austeritatea transformă România într-un stat izolat, criticat inclusiv de Moscova gorbaciovistă.

După 1989: reorientare completă spre Vest. Etapele: Parteneriatul pentru Pace (1994), parteneriatul strategic cu SUA (1997), aderarea la NATO (2004) — accelerată de contextul post-11 septembrie 2001 și de sprijinul românesc pentru coaliția antiteroristă — și aderarea la UE (1 ianuarie 2007), după închiderea negocierilor pe capitolele acquis-ului. Sensul istoric, cerut la eseuri: pentru prima dată în istoria sa modernă, România face parte din aceeași alianță politico-militară și economică cu toate marile democrații occidentale — garanția de securitate căutată un secol întreg.

Test — 6 întrebări ca la examen