Examinarea formelor de autonomie și a instituțiilor reprezentative care au funcționat în principatele și regatul român.
Înainte de apariția statelor medievale, românii trăiau organizați în structuri mici, autonome — autonomiile locale. Baza era obștea sătească: comunitatea țărănească liberă care stăpânea pământul în devălmășie (în comun), își alegea conducătorii și își judeca singură pricinile după obiceiul pământului (dreptul nescris).
Deasupra obștilor s-au ridicat formațiuni prestatale conduse de cnezi (judecători și stăpâni locali) și voievozi (conducători militari): cnezatele și voievodatele. Izvoarele le atestă documentar:
De ce contează autonomiile: statele medievale românești nu au fost create din nimic, ci prin unificarea acestor structuri preexistente sub o singură autoritate. Diploma din 1247 arată exact stadiul intermediar: formațiuni cu conducători proprii, oaste, biserică și diferențiere socială („rustici” și „majores terrae” — mai-marii pământului).
După întemeierea statelor, autonomiile au supraviețuit în forme noi: obștile de moșneni (Țara Românească) și răzeși (Moldova), „țările” cu statut aparte (Vrancea, Câmpulung Moldovenesc), iar în Transilvania — districtele românești, scaunele secuiești și săsești, universitățile (adunările) sașilor și secuilor. Ideea de reținut: în tot spațiul românesc medieval, puterea centrală a coexistat cu autonomii locale recunoscute.
Țara Românească: tradiția vorbește despre „descălecatul” lui Negru Vodă din Făgăraș (1290), dar documentele îl atestă pe Basarab I (circa 1310-1352) ca unificator al formațiunilor dintre Carpați și Dunăre. Momentul decisiv: bătălia de la Posada (9-12 noiembrie 1330) — Basarab îl învinge pe regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, câștigând independența țării. Cronica pictată de la Viena descrie dezastrul oștirii regale în trecătoare. Urmașii consolidează: Nicolae Alexandru ia titlul de „domn autocrat” și întemeiază Mitropolia Ungrovlahiei (1359); Vladislav Vlaicu bate primă monedă și rezistă otomanilor.
Moldova: două etape, două nume — capcană clasică de examen. Descălecatul lui Dragoș (circa 1347-1354): voievod maramureșean așezat de regele Ungariei ca marcă de apărare împotriva tătarilor — Moldova e încă dependentă de coroana maghiară. Descălecatul lui Bogdan (1359): alt voievod din Maramureș, răzvrătit împotriva regelui, trece munții, alungă urmașii lui Dragoș și obține independența Moldovei (consemnată de cronica lui Ioan de Târnave: „s-a făcut țară”). Petru I Mușat consolidează (mitropolie la Suceava, monedă proprie, primul omagiu către Polonia — 1387), iar Roman I se intitulează stăpân „de la munte până la mare”.
Transilvania a urmat alt drum: cucerită treptat de Regatul Ungariei (secolele XI-XIII), a fost organizată ca voievodat — semn al persistenței tradiției românești de organizare, unic în structura regatului. Voievodul era numit de rege, dar avea atribuții largi. Colonizările (sașii, secuii) și privilegiile au creat sistemul celor trei națiuni privilegiate (nobilimea — majoritar maghiară, sașii, secuii), consacrat prin Unio Trium Nationum (1437), după răscoala de la Bobâlna — românii, majoritari numeric, sunt excluși treptat din viața politică (mai ales după interdicțiile religioase din 1366). Din 1541, Transilvania devine principat autonom sub suzeranitate otomană.
Dobrogea: stat sub Dobrotici (despot, a doua jumătate a secolului XIV), unită cu Țara Românească sub Mircea cel Bătrân, apoi cucerită de otomani (1417/1420) — singura provincie românească transformată în pașalâc timpuriu.
Domnia este instituția centrală a statelor medievale românești. Titlul complet — de exemplu „Io Mircea, mare voievod și domn” — concentrează întreaga doctrină a puterii:
Atribuțiile domnului: comanda armatei, politica externă (declară război, încheie pace și tratate), baterea monedei, judecata supremă, numirea dregătorilor și a ierarhilor Bisericii, stăpânirea superioară asupra pământului (domeniul domnesc). Succesiunea era electivo-ereditară: domn putea fi ales orice fiu, chiar nelegitim, „de os domnesc” — sistem flexibil, dar generator de lupte interne pentru tron, slăbiciune structurală pe care au exploatat-o vecinii.
Sfatul domnesc: organul consultativ al domnului, format din mari boieri, apoi tot mai mult din dregători numiți de domn — evoluție care arată întărirea puterii centrale. Dregătoriile de reținut: banul Olteniei (cel mai important dregător muntean), portarul Sucevei (echivalentul moldovean), logofătul (șeful cancelariei), vistiernicul (finanțele), vornicul (justiția la curte), spătarul (armata). Sfatul întărea actele domnești — fără semnătura marilor boieri, dania putea fi contestată.
Adunările de stări (Marea Adunare a Țării): convocate ocazional — la alegerea domnului, la decizii fiscale sau militare majore. Spre deosebire de parlamentele apusene, nu au devenit instituții permanente cu puteri proprii — absența unui „parlamentarism” medieval românesc e o comparație frecventă în subiecte.
Biserica: a doua instituție a țării. Mitropolitul era primul sfetnic, încorona domnul, ținea locul acestuia în caz de vacanță a tronului. Întemeierea mitropoliilor (1359 Țara Românească, recunoașterea celei moldovene în 1401-1402), subordonate Constantinopolului, a legitimat internațional tinerele state în lumea ortodoxă — legătura domnie-Biserică e de tip bizantin: sprijin reciproc, nu rivalitate ca în Apus.
Raportul cu Imperiul Otoman este cheia supraviețuirii statale românești — și una dintre marile teme de sinteză la BAC.
Situația juridică: Țara Românească (de la sfârșitul secolului XIV - începutul secolului XV), Moldova (treptat, secolul XVI) și Transilvania (după 1541) au intrat sub suzeranitate otomană, păstrându-și însă autonomia internă — statut reglementat prin acte numite ulterior capitulații. Conținutul regimului, de reținut punct cu punct:
Echilibrul s-a degradat în timp: în secolele XVI-XVII crește controlul Porții (mazilirea domnilor, monopolul comercial otoman asupra grâului), iar după domniile lui Dimitrie Cantemir (Moldova) și Constantin Brâncoveanu (Țara Românească) — percepuți ca nesiguri — Poarta instaurează regimul fanariot (1711 în Moldova, 1716 în Țara Românească): domni numiți direct dintre grecii din Fanar, fără alegere internă, tron cumpărat, fiscalitate sufocantă. Nuanța de examen: nici sub fanarioți țările nu au devenit pașalâcuri — autonomia s-a restrâns dramatic, dar instituțiile românești au continuat să existe; unii fanarioți (Constantin Mavrocordat — reformele sociale, desființarea rumâniei/veciniei în 1746-1749) au fost chiar reformatori.
Strategia alternativă — lupta antiotomană — aparține marilor domni ai secolelor XIV-XVI: Mircea cel Bătrân (Rovine, 1394/1395), Iancu de Hunedoara (Belgrad, 1456), Vlad Țepeș (atacul de noapte, 1462), Ștefan cel Mare (Vaslui/Podul Înalt, 10 ianuarie 1475 — urmată de scrisoarea către principii creștini și de recunoașterea papală ca „atlet al lui Hristos”), Mihai Viteazul (Călugăreni, 1595). Sensul istoric al ambelor strategii e același: păstrarea ființei statale — iar reușita se măsoară în faptul că, spre deosebire de Bulgaria, Serbia sau Ungaria, Țările Române nu au fost niciodată transformate integral în provincii otomane.
Trecerea de la instituțiile medievale la cele moderne s-a făcut în valuri de reforme, pe parcursul secolelor XVIII-XIX.
Reformele fanariote: Constantin Mavrocordat unifică practic administrația celor două principate (a domnit alternativ de zece ori în ambele), introduce leafă pentru dregători (împotriva corupției), desființează rumânia (Țara Românească, 1746) și vecinia (Moldova, 1749) — țăranii dependenți devin liberi personal, rămânând obligați la clacă.
Epoca regulamentară: după războiul ruso-turc din 1828-1829 (pacea de la Adrianopol — libertatea comerțului, restituirea raialelor), sub protectorat rus, intră în vigoare Regulamentele Organice (1831 Țara Românească, 1832 Moldova) — primele acte cu caracter constituțional: separarea (incipientă a) puterilor, buget, adunări obștești elective. Paradox de reținut: modernizare instituțională reală, dar impusă de o putere străină și conservatoare social.
Momentul 1859-1866 — nașterea statului modern: dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza (5 și 24 ianuarie 1859) unește de facto Principatele. Reformele lui Cuza construiesc scheletul statului modern: secularizarea averilor mănăstirești (1863), legea rurală (1864 — împroprietărirea clăcașilor și desființarea clăcii, precedată de lovitura de stat de la 2 mai), legea instrucțiunii publice (învățământ primar gratuit și obligatoriu), codurile civil și penal, universitățile de la Iași (1860) și București (1864). După abdicarea forțată a lui Cuza (februarie 1866), aducerea prințului străin — Carol de Hohenzollern — și Constituția din 1866 stabilizează definitiv instituțiile: monarhie constituțională ereditară, parlament bicameral, guvern responsabil.
Linia de continuitate cerută la eseu: domnia medievală → domnia regulamentară → domnul constituțional (Cuza) → regele constituțional (Carol I); sfatul domnesc → adunările regulamentare → parlamentul modern. Instituțiile moderne nu au căzut din cer — au transformat, sub influența modelelor occidentale, structuri vechi de cinci secole.