Examinarea rolului religiei în organizarea socială și în raporturile dintre instituțiile ecleziastice și cele laice.
Religiile au fost, de-a lungul istoriei, mult mai mult decât credințe personale: au organizat societăți, au legitimat puteri politice, au produs culturi întregi.
Creștinismul a apărut în secolul I în Palestina aflată sub stăpânire romană. Persecutat inițial, e legalizat prin Edictul de la Milano (313) al lui Constantin cel Mare și devine religie oficială a Imperiului Roman sub Teodosiu I (380-392). În 1054, Marea Schismă desparte creștinătatea în catolicism (Apus, sub autoritatea papei) și ortodoxie (Răsărit, organizată în patriarhii autocefale) — o falie culturală care traversează Europa până azi și care explică de ce românii, popor romanic, aparțin lumii răsăritene.
Islamul, întemeiat de Mahomed în secolul VII în Arabia, s-a răspândit spectaculos prin cuceriri: în mai puțin de un secol, califatul se întindea din Spania până în Asia Centrală. Pentru istoria europeană contează mai ales contactele: Spania maură (711-1492, până la finalizarea Reconquistei), cruciadele și, pentru spațiul românesc, Imperiul Otoman — putere islamică sub a cărei suzeranitate au trăit secole Țările Române.
Iudaismul, prima mare religie monoteistă, a supraviețuit fără stat aproape două milenii, comunitățile evreiești din diaspora jucând roluri economice și culturale importante în Europa — și fiind, periodic, ținta persecuțiilor, de la pogromurile medievale la Holocaustul secolului XX.
De reținut pentru examen: religia a funcționat în istorie ca factor de coeziune (identitate comună, norme morale, solidaritate), dar și ca factor de conflict (cruciade, războaie religioase, persecuții) — subiectele de sinteză cer adesea ambele fețe.
În Evul Mediu european, Biserica nu era o simplă instituție religioasă: era cea mai puternică structură a continentului — proprietar de pământuri, deținătoare a monopolului cultural (școli, universități, scris), prezentă în viața fiecărui om de la botez la înmormântare.
În Apus, raportul dintre papalitate și puterea laică a fost unul de rivalitate deschisă. Episodul clasic: lupta pentru învestitură (cine numește episcopii — papa sau împăratul?), culminând cu conflictul dintre papa Grigore al VII-lea și împăratul Henric al IV-lea, umilit la Canossa (1077). Papalitatea a atins apogeul puterii sub Inocențiu al III-lea (1198-1216), care se considera superior tuturor monarhilor. Instrumentele presiunii papale: excomunicarea (excluderea din comunitatea creștină) și interdictul (suspendarea slujbelor într-un regat întreg).
În Răsărit, modelul bizantin a fost diferit: împăratul convoca sinoadele și supraveghea Biserica — o simbioză în care puterea laică domina, adesea numită de istorici cezaropapism. Distincția Apus/Răsărit e o grilă frecventă: în Apus, papa rivalizează cu împăratul; în Bizanț, împăratul patronează Biserica.
Biserica medievală a îndeplinit și funcții pe care azi le are statul: asistență socială (spitale, azile), educație (școlile mănăstirești și episcopale, apoi universitățile — Bologna, Paris, Oxford), păstrarea culturii scrise (copierea manuscriselor în scriptorii). De aceea, orice subiect despre societatea medievală trebuie să menționeze Biserica nu doar ca putere, ci și ca organizator al vieții sociale și culturale.
Reforma a rupt unitatea creștinătății apusene în secolul XVI. Contextul: nemulțumiri vechi față de corupția clerului, fiscalitatea papală și mai ales comerțul cu indulgențe — iertarea păcatelor contra bani, folosită pentru finanțarea bazilicii Sfântul Petru.
Momentul declanșator: Martin Luther afișează cele 95 de teze la Wittenberg (1517). Ideile lui centrale: mântuirea numai prin credință (nu prin fapte sau indulgențe), autoritatea exclusivă a Bibliei (nu a papei sau a tradiției), traducerea Bibliei în limbile naționale, ca fiecare credincios să o poată citi. Luther traduce el însuși Biblia în germană — moment fondator pentru limba germană literară.
Jean Calvin, la Geneva, dezvoltă o variantă mai radicală: doctrina predestinării (Dumnezeu a hotărât dinainte cine se mântuiește), o etică a muncii și a austerității pe care istoricii au legat-o de dezvoltarea capitalismului. În Anglia, Henric al VIII-lea rupe legătura cu Roma din motive politico-personale (Actul de Supremație, 1534) și creează anglicanismul — rege în frunte, doctrină inițial apropiată de catolicism.
Răspunsul Romei: Contrareforma. Instrumentele ei: Conciliul de la Trento (1545-1563) — reafirmă doctrina catolică, dar disciplinează clerul și creează seminarii; ordinul iezuit (Ignațiu de Loyola, 1540) — educație și misionarism; Inchiziția și Indexul cărților interzise.
Consecințele Reformei, cerute la examen: divizarea religioasă a Europei (consacrată prin principiul cuius regio, eius religio la Pacea de la Augsburg, 1555 — supușii urmează religia principelui), războaiele religioase (culminând cu Războiul de 30 de Ani, 1618-1648), alfabetizarea stimulată de citirea Bibliei și afirmarea limbilor naționale în cult.
Secularizarea este procesul prin care religia își pierde treptat rolul de organizator al vieții publice: statul, dreptul, școala și știința se emancipează de sub tutela Bisericii. Termenul vine de la trecerea bunurilor bisericești în proprietate laică („seculară”), dar sensul istoric e mult mai larg.
Etapele mari ale procesului:
Nuanța de reținut — și capcana de examen: secularizarea nu înseamnă dispariția religiei, ci mutarea ei din sfera publică în cea privată și pierderea monopolului asupra educației, dreptului și politicii. Religia rămâne un reper identitar puternic (vezi rolul Bisericii în mișcările naționale din secolul XIX sau în rezistența anticomunistă poloneză din secolul XX).
Regimurile comuniste au dus procesul la extrem prin ateismul de stat: propagandă antireligioasă, confiscarea proprietăților bisericești, persecutarea clerului — o secularizare forțată, impusă prin represiune, diferită calitativ de secularizarea liberală occidentală.
Creștinismul românesc are o particularitate unică în Europa: românii sunt singurul popor romanic de confesiune ortodoxă. Creștinarea s-a produs timpuriu și treptat, în limba latină (termenii de bază — Dumnezeu, cruce, biserică, a boteza — sunt latini), nu printr-un act politic de convertire a unui conducător, cum s-a întâmplat la bulgari, ruși sau unguri. Ulterior, prin contactul cu lumea slavo-bizantină, românii au adoptat slavona ca limbă de cult și cancelarie (până în secolul XVII).
În Evul Mediu, Mitropolia Țării Românești (1359) și Mitropolia Moldovei (recunoscută de Constantinopol în 1401-1402) au consolidat legitimitatea tinerelor state: domnia și Biserica s-au sprijinit reciproc, după model bizantin. Domnitorii au fost mari ctitori — Ștefan cel Mare cu bisericile Moldovei, Neagoe Basarab cu mănăstirea Curtea de Argeș — iar mănăstirile au fost centrele culturii scrise.
În Transilvania, religia a dublat inegalitatea politică: religiile „recepte” (catolică, luterană, calvină, unitariană) aparțineau națiunilor privilegiate, în timp ce ortodoxia românilor era doar „tolerată”. Unirea cu Roma (1699-1701) a creat Biserica Greco-Catolică: românii uniți păstrau ritul răsăritean, dar recunoșteau autoritatea papei, primind în schimb promisiunea egalității în drepturi. Consecință majoră, cerută la examen: tinerii greco-catolici au studiat la Roma și Viena, iar de aici s-a născut Școala Ardeleană — argumentul latinist al drepturilor românești.
În epoca modernă: secularizarea averilor mănăstirești (1863), reforma lui Alexandru Ioan Cuza, a trecut în proprietatea statului pământurile mănăstirilor închinate (circa un sfert din teritoriul țării); autocefalia Bisericii Ortodoxe Române e recunoscută în 1885, iar Patriarhia se înființează în 1925, ca o consecință firească a Marii Uniri. Sub comunism, Biserica Greco-Catolică a fost desființată forțat (1948), iar clerul recalcitrant, de toate confesiunile, a cunoscut închisorile regimului.