Analiza contribuțiilor culturale românești și a influențelor reciproce dintre cultura română și cea europeană.
Cultura medievală românească s-a scris mai întâi în slavonă — limba de cultură a lumii ortodoxe sud-est europene (cronicile de curte ale lui Ștefan cel Mare, Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, circa 1520). Trecerea la limba română se face treptat în secolele XVI-XVII: primele texte românești păstrate (Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, 1521), tipăriturile diaconului Coresi la Brașov (a doua jumătate a secolului XVI), apoi marile traduceri religioase — Cazania lui Varlaam (1643), Noul Testament de la Bălgrad (1648), Biblia de la București (1688) — momente care au unificat limba literară.
Umanismul românesc înflorește în secolul XVII prin cronicari — boieri cu studii în Polonia (la colegiile iezuite) sau la Constantinopol, care aduc în cultura română spiritul umanist european: interesul pentru istorie, pentru origini, pentru argumentul documentar.
De reținut, cu ideile lor:
Semnificația pentru examen: cronicarii fac joncțiunea dintre cultura română și umanismul european și pun bazele conștiinței originii comune — ideea romanității, pe care secolul XVIII o va transforma în argument politic.
Școala Ardeleană este forma românească a Iluminismului — dar cu o particularitate esențială, cerută la orice comparație: în timp ce iluminismul occidental lupta contra absolutismului și a privilegiilor, cel românesc luptă pentru emanciparea națională a unui popor exclus de la drepturi politice în propria țară.
Contextul: în Transilvania, românii — majoritari demografic — erau doar „tolerați”, în afara sistemului celor trei națiuni privilegiate. Unirea cu Roma (1699-1701) deschide însă tinerilor greco-catolici drumul spre școlile Romei și Vienei, unde descoperă la sursă dovezile romanității: Columna lui Traian, izvoarele antice, filologia.
Reprezentanții și operele, de asociat corect:
Programul politic: Supplex Libellus Valachorum (1791) — memoriul către împăratul Leopold al II-lea cerând recunoașterea românilor ca națiune egală, cu argumentele vechimii, romanității și ponderii demografice. Cererea a fost respinsă, dar argumentarul a devenit fundamentul tuturor programelor naționale ulterioare.
Dimensiunea practică, adesea uitată la examen: Școala Ardeleană nu a fost doar erudiție — a însemnat sute de școli românești deschise (opera lui Gheorghe Lazăr se hrănește din același spirit), manuale, calendare, cărți de popularizare: iluminismul ca ridicare a poporului prin educație. Excesul ei — latinismul exagerat (purificarea limbii de elemente nelatine, ortografia etimologizantă) — a fost corectat de generațiile următoare, dar direcția fusese fixată: românii intră în secolul XIX cu o identitate istorică articulată științific.
Prima jumătate a secolului XIX aduce sincronizarea accelerată a culturii române cu Europa. Vehiculele: tinerii boieri plecați la studii la Paris (mai rar Viena și Berlin), presa, traducerile.
Începuturile presei românești (1829): Curierul românesc (Ion Heliade Rădulescu, Țara Românească), Albina românească (Gheorghe Asachi, Moldova), apoi Gazeta de Transilvania (George Barițiu, Brașov, 1838) — prima rețea de comunicare culturală panromânească.
Momentul programatic: Dacia literară (Iași, 1840). În Introducție, Mihail Kogălniceanu formulează programul romantismului românesc: literatură originală, inspirată din istoria națională, natură și folclor, nu traduceri și imitații („traducțiile nu fac o literatură”); revista să fie a tuturor românilor — de aici titlul, Dacia. Programul e pus în practică de generația de aur: Vasile Alecsandri (culegerea poeziilor populare), Nicolae Bălcescu (istoric — Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, unde Mihai devine simbolul unității), Costache Negruzzi (nuvela istorică Alexandru Lăpușneanul), Andrei Mureșanu (Un răsunet — viitorul imn național).
Legătura organică dintre cultură și politică — ideea centrală a capitolului: aceiași oameni scriu literatura, fac revoluția de la 1848 și negociază apoi Unirea de la 1859. Kogălniceanu e ideologul Daciei literare, revoluționar la 1848, artizan al dublei alegeri a lui Cuza și prim-ministrul marilor reforme. Cultura pașoptistă nu descrie națiunea — o construiește: istoria oferă argumentele, literatura creează sentimentul, presa îl răspândește.
În Transilvania, echivalentul: Avram Iancu și revoluția de la 1848-1849, adunările de la Blaj (mai 1848, „Câmpia Libertății”), iar cultural — linia Barițiu și, mai târziu, ASTRA (Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român, Sibiu, 1861), motorul cultural al românilor ardeleni până la Unire.
După Unirea din 1859, cultura română intră în faza instituționalizării — statul modern își construiește infrastructura culturală:
Reacția la entuziasmul pașoptist vine de la Junimea (Iași, 1863-1864: Titu Maiorescu, P.P. Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi) și revista Convorbiri literare (1867). Titu Maiorescu formulează critica „formelor fără fond”: România a importat formele occidentale (constituție, parlament, universități, ziare) fără fondul care le dă viață (economie dezvoltată, public educat, spirit critic) — rezultatul: instituții de fațadă. Soluția junimistă: spirit critic, evoluție organică, ridicarea fondului la nivelul formelor. Teza rămâne până azi grila clasică de interpretare a modernizării românești și e cerută frecvent la eseurile despre secolul XIX.
Din cercul Junimii se ridică marii clasici: Mihai Eminescu (poezia — și publicistica de la Timpul), Ion Creangă (Amintiri din copilărie), I.L. Caragiale (comediile — satira „formelor fără fond” în acțiune: O scrisoare pierdută), Ioan Slavici (nuvela realistă transilvăneană). În știință și istorie: B.P. Hasdeu (filologie, arhive), A.D. Xenopol (prima sinteză completă — Istoria românilor din Dacia Traiană), iar spre 1900, generația Nicolae Iorga.
Pictura își are propriul canon: Nicolae Grigorescu — de la Barbizon la peisajul și țăranul românesc; Theodor Aman, Ion Andreescu, Ștefan Luchian. În arhitectură, stilul neoromânesc (Ion Mincu) caută expresia națională în forme moderne — aceeași dialectică specific național / model european care traversează întreaga cultură a epocii.
Ideea de sinteză pentru examen: în cinci decenii, cultura română parcurge drumul de la construcția identitară romantică la spiritul critic și la capodoperele clasice — semn că fondul începea să ajungă din urmă formele.
Regimul comunist a tratat cultura ca instrument de propagandă — iar istoria culturii sub comunism este istoria tensiunii dintre acest proiect și rezistența valorilor.
Faza stalinistă (1948-circa 1960): sovietizare brutală. Reforma învățământului (1948) desființează autonomia universitară; Academia e epurată și reorganizată; proletcultismul impune arta ca ilustrare a luptei de clasă (realismul socialist unica metodă permisă); se rescrie istoria (rolul „eliberator” al Rusiei, minimalizarea a tot ce e național); cenzura atotputernică, index de autori interziși, elite intelectuale în închisori (Mircea Vulcănescu moare la Aiud, Constantin Noica e închis în lotul care îi poartă numele). Exilul devine a doua cultură română: Mircea Eliade (istoria religiilor, Chicago), Eugen Ionescu (teatrul absurdului, Academia Franceză), Emil Cioran (Paris) — consacrare mondială în afara țării.
Relativă liberalizare (anii 1960 - începutul anilor 1970): destinderea permite recuperarea parțială a clasicilor și afirmarea unei generații remarcabile (Nichita Stănescu, Marin Preda, Marin Sorescu).
Național-comunismul (după „tezele din iulie” 1971): Ceaușescu reideologizează cultura, de data aceasta în cheie naționalistă. Protocronismul — curentul oficial care căuta prioritățile românești în fața Occidentului — devine instrumentul cultului național și al izolării; cultul personalității atinge forme groteşti (omagiile, Cântarea României).
Rezistența prin cultură — concept-cheie de examen, cu exemplul canonic: Constantin Noica și „școala de la Păltiniș” (discipoli: Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu) — refugiul în filozofie și cultură înaltă ca formă de supraviețuire spirituală în afara ideologiei. Formele ei: cercurile private de lectură, cultura „de sertar” (opere scrise fără speranța publicării), aluzia și „șopârla” în literatură și teatru, audiența masivă a emisiunilor culturale de la Radio Europa Liberă (Monica Lovinescu, Virgil Ierunca — critica morală a colaboraționismului). Limita conceptului, discutată de istorici după 1989: rezistența prin cultură a salvat valori, dar nu a contestat direct regimul — de aceea se deosebește de disidența propriu-zisă (Goma, Cornea), care a plătit cu persecuția opoziția deschisă.