Statul modern: absolutism și parlamentarism

Analiza comparativă a formelor de organizare politică în epoca modernă timpurie.

Ce este statul modern și cum se deosebește de cel medieval

Între secolele XVI și XVIII, statul european își schimbă natura — iar examenul cere exact această comparație medieval/modern, pe criterii clare.

Statul medieval era o rețea de legături personale: regele domnea peste vasali, orașe și provincii, fiecare cu privilegii proprii; nu exista administrație unitară, impozit permanent sau armată permanentă; justiția era împărțită între rege, seniori și Biserică.

Statul modern se construiește prin concentrarea puterii:

• suveranitate: o singură autoritate supremă pe un teritoriu delimitat — teoretizată de Jean Bodin („Cele șase cărți despre republică”, 1576);
• administrație centralizată: funcționari numiți și plătiți de rege, care aplică aceleași reguli peste tot;
• armată permanentă și fiscalitate regulată: soldați profesioniști în loc de oastea feudală convocată ocazional, impozite stabile care îi plătesc;
• diplomație permanentă: ambasadori stabili, apăruți întâi între statele italiene.

Pe acest trunchi comun cresc două forme opuse, care dau titlul capitolului: absolutismul — regele concentrează toate puterile, nelimitat de vreo instituție (modelul francez), și parlamentarismul — puterea regelui e limitată de un parlament care votează legile și impozitele (modelul englez). Atenție la o nuanță care valorează puncte: „absolut” nu înseamnă „arbitrar” — regele absolut era teoretic supus legilor divine și „legilor fundamentale ale regatului” (de pildă, nu putea schimba ordinea succesiunii); ce lipsea era o instituție care să-l poată opri. Iar cele două modele nu sunt „vechi” și „nou” — ele sunt contemporane, două răspunsuri diferite la aceeași problemă: cine deține suveranitatea.

Absolutismul francez: de la Richelieu la Ludovic al XIV-lea

Franța este modelul clasic al absolutismului, construit în trei etape.

Henric al IV-lea (1589–1610) închide războaiele religioase prin Edictul de la Nantes (1598) — toleranță pentru hughenoți — și reface finanțele: temelia păcii interne. Cardinalul Richelieu, prim-ministru al lui Ludovic al XIII-lea (1624–1642), formulează programul: „autoritatea regelui înăuntru, prestigiul Franței în afară”. El distruge puterea politică și militară a hughenoților (asediul La Rochelle, 1628), dărâmă castelele fortificate ale nobilimii răzvrătite și trimite în provincii intendenți — funcționari regali cu puteri administrative, fiscale și judecătorești, unealta-cheie a centralizării.

Apogeul: Ludovic al XIV-lea (domnie personală 1661–1715), Regele Soare, căruia tradiția îi atribuie formula „Statul sunt eu”. Elementele sistemului său, fiecare cu funcția ei:

• guvernează fără prim-ministru, cu miniștri de origine modestă (deci total dependenți de rege) — celebrul Colbert la finanțe;
• Versailles: palatul-decor unde marea nobilime e transformată în curteni — ocupată cu eticheta, nu cu revolta; domesticirea nobilimii prin fast e o strategie politică, nu un simplu lux;
• mercantilismul lui Colbert: statul stimulează manufacturile și exporturile, limitează importurile — bogăția țării măsurată în metal prețios acumulat;
• unitate religioasă cu orice preț: revocarea Edictului de la Nantes (1685) — sute de mii de hughenoți, adesea meșteșugari și negustori pricepuți, emigrează, în paguba economiei;
• fundament ideologic: monarhia de drept divin — episcopul Bossuet explică supușilor că regele e locțiitorul lui Dumnezeu, judecat doar de El;
• Statele Generale nu mai sunt convocate (între 1614 și 1789 — nici măcar o dată).

Costul sistemului: războaie aproape neîntrerupte și datorii uriașe, care vor apăsa asupra secolului următor și vor alimenta criza din 1789.

Revoluția engleză: regele contra Parlamentului

În Anglia, tentativa de absolutism a dinastiei Stuart se lovește de o instituție cu patru secole de tradiție: Parlamentul, care revendica dreptul de a vota impozitele. Conflictul devine război civil — prima mare revoluție a epocii moderne.

Cronologia de examen:

• Iacob I și Carol I guvernează în spirit absolutist; Carol I domnește 11 ani fără Parlament (1629–1640), storcând bani prin taxe contestate;
• rechemarea Parlamentului (1640, pentru finanțarea unui război cu scoțienii) deschide criza: Parlamentul refuză subordonarea, iar din 1642 izbucnește războiul civil între cavaleri (regaliști) și capetele rotunde (parlamentari, sprijiniți de burghezie, Londra și gentry — mica nobilime nouă);
• Oliver Cromwell creează armata de tip nou (New Model Army, disciplinată și motivată religios — puritanii) și câștigă decisiv la Naseby (1645);
• momentul fără precedent: 1649 — regele Carol I este judecat și executat; monarhia și Camera Lorzilor sunt abolite; Anglia devine republică (Commonwealth);
• republica alunecă în dictatura militară a lui Cromwell, Lord Protector (1653–1658); după moartea lui, elitele obosite restaurează monarhia (1660, Carol al II-lea) — dar cu lecția învățată de ambele părți.

Actul final: Revoluția Glorioasă (1688). Când Iacob al II-lea, catolic și autoritar, amenință echilibrul, Parlamentul îl cheamă pe Wilhelm de Orania; Iacob fuge fără luptă — de aici „glorioasă”: o revoluție fără vărsare de sânge. Prețul coroanei: Bill of Rights (Declarația drepturilor, 1689) — regele nu poate suspenda legile, nu poate percepe impozite și nu poate ține armată permanentă fără acordul Parlamentului; alegeri și dezbateri libere.

Sensul istoric, cerut la eseu: Anglia inventează monarhia constituțională — regele domnește, dar guvernează împreună cu Parlamentul și, tot mai mult, prin miniștri responsabili în fața acestuia (cabinetul se conturează sub dinastia de Hanovra, cu Robert Walpole, considerat primul prim-ministru). Modelul englez devine referința tuturor criticilor absolutismului.

Iluminismul: rațiunea împotriva absolutismului

Iluminismul este curentul de idei al secolului al XVIII-lea („secolul luminilor”) care supune totul judecății rațiunii: tradiția, religia revelată, privilegiile și — mai ales — puterea absolută. Premisele lui: revoluția științifică (Newton arătase că universul ascultă de legi raționale — de ce nu și societatea?) și filosofia engleză a lui John Locke, care susținuse (1690) că oamenii au drepturi naturale — viața, libertatea, proprietatea — iar guvernarea e un contract: dacă suveranul încalcă drepturile, supușii au drept de rezistență.

Marile teme și autorii lor — asocierea autor–idee e punctată strict la examen:

• Montesquieu, „Despre spiritul legilor” (1748): separarea puterilor în stat — legislativă, executivă, judecătorească — pentru ca „puterea să oprească puterea”; admirator al modelului englez;
• Voltaire: campion al toleranței religioase și al libertății de expresie, criticul necruțător al Bisericii și al abuzurilor justiției (afacerea Calas); nu democrat — spera într-un monarh luminat;
• Rousseau, „Contractul social” (1762): suveranitatea poporului — legea legitimă e expresia voinței generale; cel mai radical dintre iluminiști, inspiratorul republicanismului revoluționar;
• Diderot și d'Alembert: Enciclopedia (1751–1772) — inventarul rațional al cunoașterii, mașina de război care răspândește ideile noi în toată Europa.

Ideile circulă prin canale noi: saloane, cafenele, academii, loji masonice, gazete — se naște opinia publică, tribunal invizibil în fața căruia nici regii nu mai sunt indiferenți.

Esențial pentru eseu: iluminiștii nu formează un partid și nu cer toți același regim — Montesquieu vrea monarhie temperată, Voltaire monarh luminat, Rousseau suveranitatea poporului. Ce îi unește este metoda: nimic nu mai e legitim doar pentru că e vechi; orice instituție trebuie să-și dovedească utilitatea în fața rațiunii. Cu acest criteriu, absolutismul de drept divin își pierde temelia — iar revoluțiile de la sfârșitul secolului (americană, franceză) vor transforma critica în program politic.

Despotismul luminat: reforme de sus, putere intactă

Despotismul luminat (sau absolutismul luminat) este experimentul politic al celei de-a doua jumătăți a secolului al XVIII-lea: monarhi absoluți care preiau din Iluminism programul de reforme, dar nu și ideea limitării puterii. Formula care îl rezumă, atribuită lui Iosif al II-lea: „totul pentru popor, nimic prin popor”.

De ce au reformat monarhii? Nu din filantropie, ci din rațiune de stat: un supus alfabetizat, sănătos și prosper plătește impozite mai mari și face un soldat mai bun; competiția militară dintre marile puteri impunea modernizarea. De aceea reformele merg exact până unde încep să amenințe puterea monarhului — și nu mai departe.

Cei trei „despoți luminați” canonici:

• Frederic al II-lea al Prusiei (1740–1786): corespondent al lui Voltaire, se autodefinește „primul servitor al statului” — formulare nouă: regele slujește statul, nu invers; toleranță religioasă, codificarea legilor, desființarea torturii, învățământ elementar obligatoriu; dar păstrează intactă șerbia pe domeniile nobiliare și privilegiile iuncherilor, baza armatei sale;
• Ecaterina a II-a a Rusiei (1762–1796): corespondează cu Voltaire și Diderot, convoacă o comisie legislativă cu instrucțiuni inspirate din Montesquieu — dar după răscoala lui Pugaciov (1773–1775) întărește șerbia și puterea nobilimii: exemplul clasic de distanță între vitrina luminată și practica autocratică;
• Iosif al II-lea al Austriei (1780–1790): cel mai radical — Edictul de toleranță (1781), desființarea șerbiei (1781, în țările austriece și boeme), subordonarea Bisericii față de stat, germana ca limbă administrativă unică; reformează atât de repede și de sus încât provoacă revolte generalizate și își revocă pe patul de moarte majoritatea reformelor.

Pentru spațiul românesc, despotismul luminat contează direct: Transilvania trăiește sub reformele Mariei Tereza și ale lui Iosif al II-lea (toleranță, învățământ, conscripții), iar răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan (1784) izbucnește tocmai în acest climat de așteptări reformiste; Supplex Libellus Valachorum (1791), petiția românilor transilvăneni, folosește argumente iluministe. Verdictul de examen: despotismul luminat a modernizat administrații și societăți, dar tocmai limita lui — refuzul de a împărți puterea — a demonstrat că reforma de sus nu poate înlocui schimbarea politică: acolo unde monarhii n-au reformat destul, au venit revoluțiile.

Test — 6 întrebări ca la examen