Secolul al XVIII-lea: Iluminism și reformism

Ideile iluministe și reformele politice, sociale și economice din Europa secolului al XVIII-lea.

Filozofia iluministă: drepturi naturale, contract, progres

Secolul al XVIII-lea se autodefinește ca „secol al luminilor”: lumina rațiunii trebuie să risipească „întunericul” ignoranței, superstiției și despotismului. Din filosofia iluministă, examenul cere un set precis de concepte, cu autorii lor.

• Drepturile naturale (John Locke): omul se naște cu drepturi pe care nicio putere nu i le poate lua — viața, libertatea, proprietatea. Statul există ca să le protejeze; dacă le încalcă, poporul are drept de rezistență. Aceasta e sursa directă a declarațiilor de drepturi americane și franceze.
• Contractul social (Rousseau, 1762): societatea legitimă se întemeiază pe acordul membrilor ei; suveranitatea aparține poporului și nu poate fi înstrăinată; legea este expresia voinței generale. Consecința explozivă: monarhul care nu respectă contractul poate fi înlăturat.
• Separarea puterilor (Montesquieu, 1748): libertatea există doar unde puterea legislativă, cea executivă și cea judecătorească nu stau în aceeași mână.
• Toleranța și libertatea de gândire (Voltaire): nicio autoritate nu are dreptul să impună credința; procesele religioase și cenzura sunt barbarie.
• Ideea de progres: istoria nu e decădere de la o vârstă de aur, ci înaintare prin cunoaștere și educație — de aici pasiunea secolului pentru școli, academii și Enciclopedie (Diderot și d'Alembert), instrumentul de răspândire a întregului program.

În economie, iluminismul produce critica mercantilismului: fiziocrații francezi (Quesnay) văd sursa bogăției în agricultură și cer libertatea comerțului („laissez faire”), iar scoțianul Adam Smith („Avuția națiunilor”, 1776) întemeiază liberalismul economic: piața liberă, condusă de „mâna invizibilă” a interesului individual, produce mai multă bogăție decât dirijismul statului.

Toate aceste idei au un numitor comun care trebuie spus explicit în eseu: legitimitatea puterii nu mai coboară de la Dumnezeu prin rege, ci urcă de la indivizi prin consimțământ — răsturnarea completă a lumii vechiului regim.

Europa reformelor: modernizare de sus în jos

Înainte ca ideile iluministe să aprindă revoluții, ele au inspirat reforme — aplicate chiar de monarhiile absolute, din rațiuni practice: competiția militară și fiscală dintre marile puteri nu ierta statele înapoiate.

Domeniile mari ale reformismului secolului al XVIII-lea:

• administrație și drept: codificarea legilor (Prusia, Austria, Rusia încearcă coduri unitare), desființarea torturii judiciare (Prusia 1740–1754, Austria 1776), primele critici sistematice ale pedepsei cu moartea — cartea italianului Cesare Beccaria, „Despre infracțiuni și pedepse” (1764), devine manualul reformei penale europene: pedeapsa să fie legală, proporțională și îndreptată spre prevenire, nu răzbunare;
• relațiile agrare: limitarea sau desființarea șerbiei — Iosif al II-lea o desființează în Boemia și Austria (1781), iar în Transilvania după răscoala lui Horea (1785); în Prusia și Rusia, dimpotrivă, șerbia rămâne neatinsă sau chiar se întărește — contrastul e material de comparație la examen;
• Biserică și stat: statul își subordonează Biserica — Iosif al II-lea desființează ordinele contemplative și pune clerul sub control de stat („iosefinism”); ordinul iezuit, considerat prea puternic, e desființat chiar de papă în 1773, sub presiunea curților bourbonice;
• învățământ: școala devine treabă de stat — Austria introduce prin Allgemeine Schulordnung (1774) învățământul elementar obligatoriu; Prusia la fel; alfabetizarea devine politică de stat, nu operă de caritate;
• sănătate și populație: primele recensăminte moderne, campanii de variolizare, poliție sanitară — statul își descoperă interesul pentru numărul și sănătatea supușilor.

Limita structurală a întregului val: reformele veneau de sus, depindeau de voința unui monarh și se opreau la granița privilegiilor pe care tronul se sprijinea (nobilime, armată). De aceea, acolo unde blocajul era total — Franța — schimbarea a venit pe cealaltă cale: revoluția.

Revoluția Americană: prima aplicare a ideilor iluministe

Cele 13 colonii engleze din America de Nord ofereau condiții ideale pentru trecerea ideilor iluministe în practică: societate fără nobilime ereditară, adunări locale alese, alfabetizare ridicată, distanță de metropolă.

Cauzele conflictului: după Războiul de 7 ani (1756–1763), Anglia, îndatorată, impune coloniilor taxe noi (legea timbrului, 1765; taxele pe ceai) fără să le fi întrebat. Colonistii răspund cu un principiu de drept englez întors împotriva Londrei: „no taxation without representation” — nicio impozitare fără reprezentare în parlamentul care o votează. Escaladarea: „masacrul din Boston” (1770), Boston Tea Party (1773 — încărcătura de ceai aruncată în port), represiunea engleză, primul Congres Continental (1774), primele lupte (Lexington, 1775).

La 4 iulie 1776, Congresul adoptă Declarația de Independență, redactată în principal de Thomas Jefferson — document iluminist pur: toți oamenii sunt creați egali, înzestrați cu drepturi inalienabile („viața, libertatea și căutarea fericirii”), guvernele își trag puterea din consimțământul celor guvernați, iar poporul are dreptul să schimbe guvernarea care îi calcă drepturile. Este Locke transformat în act de stat.

Războiul (1775–1783): armata coloniilor, condusă de George Washington, rezistă, obține victoria-cheie de la Saratoga (1777) — care convinge Franța să intre în război de partea americanilor (revanșă antiengleza) — și, cu ajutor francez, victoria finală de la Yorktown (1781). Prin pacea de la Paris (1783), Anglia recunoaște independența Statelor Unite ale Americii.

Opera constituțională încoronează revoluția: Constituția din 1787 — prima constituție scrisă modernă — aplică separația puterilor (Congres bicameral, președinte, Curte Supremă), creează un stat federal și e completată în 1791 cu Bill of Rights (primele 10 amendamente: libertățile fundamentale). Semnificația de examen: America dovedește că principiile iluministe funcționează — o republică întemeiată pe drepturi și constituție nu e utopie. Exemplul va cântări decisiv în Franța, unde veteranii (La Fayette) și costul financiar al războiului american grăbesc criza din 1789.

Revoluția Franceză: prăbușirea vechiului regim

În Franța, vechiul regim însemna monarhie absolută plus societatea celor trei stări: clerul și nobilimea (privilegiate, scutite de impozitele principale) și starea a treia — 97% din populație, de la bancheri la țărani — care plătea totul și nu decidea nimic.

Cauzele revoluției, pe scurt dar complet: criza financiară (datorii uriașe, agravate de războiul american), blocajul politic (privilegiații refuză să plătească impozite), criza economică (recolte proaste, pâine scumpă în 1788–1789) și arsenalul ideologic iluminist care oferea alternativa.

Momentele din 1789, în lanț cauzal: regele convoacă Statele Generale (5 mai 1789, prima dată din 1614); deputații stării a treia se proclamă Adunare Națională și jură să nu se despartă până nu dau Franței o constituție (jurământul din sala Jocului cu mingea, 20 iunie); Parisul răspunde amenințărilor militare prin căderea Bastiliei (14 iulie 1789) — simbolul absolutismului; în noaptea de 4 august se desființează privilegiile feudale; la 26 august e adoptată Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului: oamenii se nasc liberi și egali în drepturi; suveranitatea aparține națiunii; legea e expresia voinței generale; libertatea, proprietatea, siguranța și rezistența la opresiune — drepturi naturale; separarea puterilor, condiție a oricărei constituții.

Etapele următoare, de reținut schematic: monarhia constituțională (Constituția din 1791); războiul cu puterile europene și radicalizarea; republica (septembrie 1792), procesul și executarea lui Ludovic al XVI-lea (ianuarie 1793); dictatura iacobină și Teroarea (Robespierre, 1793–1794) — revoluția își devorează copiii; reculul termidorian și Directoratul; în final, generalul Napoleon Bonaparte confiscă revoluția prin lovitura de stat din 1799, dar îi consolidează moștenirea civilă prin Codul civil (1804): egalitatea în fața legii, proprietatea modernă, laicizarea statului civil.

Bilanțul pentru examen: revoluția a distrus ireversibil societatea de privilegii și a impus vocabularul politic modern — națiune, cetățean, constituție, drepturi ale omului, suveranitate națională. Prin războaiele revoluționare și napoleoniene, acest vocabular s-a răspândit în toată Europa — inclusiv, cum se va vedea, în societatea românească.

Ecoul Iluminismului în spațiul românesc

Iluminismul pătrunde și în spațiul românesc, dar — nuanță esențială — aici el capătă o misiune specifică: pusă în slujba emancipării naționale, lumina rațiunii devine argument pentru drepturile unui popor întreg.

Transilvania este centrul iradierii, prin Școala Ardeleană — mișcarea cărturarilor români greco-catolici formați la Viena și Roma: Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu. Programul lor, tipic iluminist ca metodă, național ca scop:

• argumentul istoric-filologic: românii sunt urmașii romanilor (originea latină a limbii și poporului), deci cel mai vechi popor al Transilvaniei — de aici lucrările de istorie și de gramatică (Micu și Șincai, „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”, 1780) și introducerea grafiei latine;
• argumentul politic: Supplex Libellus Valachorum (1791), petiția adresată împăratului Leopold al II-lea, cere pentru români recunoașterea ca națiune egală cu cele trei privilegiate, reprezentare proporțională în dietă și acces la funcții — cererile sunt întemeiate pe vechime, pe număr și pe contribuția fiscală, adică pe rațiune, nu pe privilegiu; dieta o respinge, dar documentul rămâne actul de naștere al programului politic național modern;
• iluminarea poporului: școli românești (rețeaua lui Gheorghe Lazăr vine mai târziu pe acest fundament), calendare, cărți de popularizare — convingerea că ridicarea prin educație precede emanciparea politică.

Contextul reformist a contat direct: Edictul de toleranță (1781) și desființarea șerbiei în Transilvania (1785, după răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan din 1784) au arătat românilor că schimbarea e posibilă — și că trebuie cerută.

În Moldova și Țara Românească, aflate sub domniile fanariote, iluminismul pătrunde prin filiera greacă și franceză: academiile domnești, biblioteci boierești pline de Voltaire și Rousseau, proiecte de reformă ale boierilor („partida națională”), memoriile către marile puteri cerând revenirea la domnii pământene. Unii domni fanarioți aplică ei înșiși reforme de tip luminat: Constantin Mavrocordat desființează rumânia și vecinia (dependența personală a țăranilor) în 1746 (Țara Românească) și 1749 (Moldova) — paralela românească a reformelor agrare europene. Sinteza de examen: în spațiul românesc, Iluminismul = modernizare + argumentare a drepturilor naționale, pregătind generația de la 1848.

Test — 6 întrebări ca la examen