Națiune și naționalisme în secolul al XIX-lea

Formarea națiunilor moderne și mișcările naționale în Europa și în spațiul românesc.

Națiunea și naționalismul: conceptele secolului

Națiunea este marea invenție politică a epocii moderne: o comunitate de oameni legați prin limbă, cultură, trecut și teritoriu comun, dar mai ales prin voința de a trăi împreună și prin conștiința acestei apartenențe. Două accente diferite circulă în epocă și se cer deosebite:

• concepția politică (franceză): națiunea e corpul cetățenilor egali în drepturi — apartenența se alege prin adeziune la valori comune („plebiscit de fiecare zi”);
• concepția culturală (germană): națiunea e dată de limbă, origine și cultură — ești parte a ei prin naștere, indiferent de granițele statale.

Pentru popoarele fără stat (germani, italieni, români, polonezi), concepția culturală era firesc mai atrăgătoare: ea permitea afirmarea națiunii înaintea și împotriva granițelor existente.

Naționalismul secolului al XIX-lea — atenție la sensul istoric, diferit de cel peiorativ de azi — este ideologia care cere ca fiecare națiune să aibă statul ei: harta politică să coincidă cu harta popoarelor. Programul lui are două fețe: unificare (unde națiunea e fărâmițată în mai multe state — Italia, Germania) și emancipare/separare (unde națiunea e închisă în imperii multinaționale — grecii, sârbii, românii, polonezii, cehii).

Principiul care traduce naționalismul în drept internațional este principiul naționalităților: legitimă este doar stăpânirea consimțită de popor; fiecare națiune are dreptul la autodeterminare. Instrumentul lui practic, folosit și de români în 1857: plebiscitul sau consultarea adunărilor reprezentative.

Cine răspândește ideea națională? Elitele culturale înaintea maselor: istorici care scriu istorii naționale, filologi care standardizează limba, poeți care dau imnuri, școala și presa care le duc în popor. De aceea, orice mișcare națională are o fază culturală (recuperarea limbii și trecutului) înaintea celei politice (revendicarea statului) — schema se aplică perfect și cazului românesc, de la Școala Ardeleană la pașoptiști.

Revoluțiile de la 1848 în Europa: primăvara popoarelor

Anul 1848 aduce cel mai mare val revoluționar din istoria Europei — „primăvara popoarelor”: aceleași săptămâni aprind Parisul, Viena, Berlinul, Milano, Praga, Budapesta.

Cauzele combină trei crize: politică (regimurile restaurate după Congresul de la Viena refuzau constituțiile și sufocau libertățile — sistemul Metternich), națională (popoarele din imperii cereau autonomie sau unitate) și economică (recoltele catastrofale din 1845–1847 și criza industrială aruncaseră orașele în mizerie).

Revendicările tip, de recunoscut în orice text-sursă: constituție, parlament, libertatea presei, gardă națională, desființarea iobăgiei (în centrul și estul Europei) și — nota specific 1848 — drepturile națiunilor.

Desfășurarea, schematic:

• Franța: februarie — cade monarhia lui Ludovic-Filip, se proclamă a doua republică, cu vot universal masculin; în decembrie, președinte e ales Ludovic-Napoleon Bonaparte (viitorul Napoleon al III-lea);
• Imperiul Habsburgic: cade Metternich (simbolul ordinii vechi), Viena, Praga și Budapesta se răscoală; iobăgia este desființată — singura cucerire care va supraviețui peste tot; revoluția maghiară a lui Kossuth merge cel mai departe (detronarea Habsburgilor, 1849), dar e zdrobită de intervenția Rusiei;
• statele germane: parlamentul de la Frankfurt încearcă unificarea Germaniei pe cale parlamentară și oferă coroana regelui Prusiei, care o refuză („coroană din noroi”) — eșecul căii liberale de unificare;
• Italia: războiul Piemontului contra Austriei e pierdut (Custozza, Novara), republicile de la Roma și Veneția cad.

Bilanțul cerut la examen e nuanțat: pe termen scurt, revoluțiile sunt înfrânte aproape peste tot (armatele imperiale, intervenția rusă, dezbinarea dintre revoluționarii liberali și popoarele rivale — maghiarii refuză drepturile românilor și slavilor, de pildă). Pe termen lung însă, 1848 câștigă: iobăgia desființată rămâne desființată, votul universal apare pe agendă, iar lecția eșecului îi învață pe naționaliști că unitatea se face nu cu discursuri, ci cu forță și diplomație — exact metoda care va reuși în Italia și Germania în deceniile următoare.

Unificarea Italiei și a Germaniei: națiunea prin diplomație și război

După eșecul romantic din 1848, unificările reușesc prin realism politic: un stat-pivot puternic, un om de stat abil, alianțe conjuncturale și războaie scurte.

Italia — statul-pivot: Regatul Sardiniei (Piemontul), singurul stat italian cu constituție și program național; artizanul: prim-ministrul Camillo Cavour. Metoda lui, manual de politică realistă: modernizează economia, intră în Războiul Crimeii ca să câștige bunăvoința marilor puteri, apoi obține alianța Franței lui Napoleon al III-lea. Etapele: 1859 — războiul franco-piemontez contra Austriei (Magenta, Solferino) aduce Lombardia; 1860 — ducatele central-italiene se unesc prin plebiscite; expediția celor „o mie” de voluntari ai lui Garibaldi eliberează Sicilia și Neapole și — gestul crucial — Garibaldi predă sudul regelui Victor Emanuel al II-lea, punând unitatea deasupra republicanismului său; 1861 — se proclamă Regatul Italiei. Completările: Veneția (1866, în urma războiului austro-prusac) și Roma (1870, când Franța își retrage garnizoana) — Roma devine capitală, iar „chestiunea romană” otrăvește relațiile cu papalitatea decenii întregi.

Germania — statul-pivot: Prusia; artizanul: cancelarul Otto von Bismarck, numit în 1862, cu programul rostit explicit: marile probleme ale epocii nu se rezolvă prin discursuri, ci prin „fier și sânge”. Cele trei războaie ale unificării, fiecare cu funcția lui:

• 1864, cu Danemarca (chestiunea ducatelor Schleswig și Holstein) — testul armatei;
• 1866, cu Austria (victoria de la Sadowa) — elimină Austria din spațiul german; se creează Confederația Germană de Nord sub Prusia; soluția „Germaniei mici” (fără Austria) învinge;
• 1870–1871, cu Franța (capitularea de la Sedan) — războiul care unește și statele sud-germane sub steagul comun; la 18 ianuarie 1871, în Sala Oglinzilor de la Versailles, regele Prusiei e proclamat împărat german (Wilhelm I): se naște Imperiul German (al II-lea Reich).

Consecințele europene, cerute la examen: în centrul Europei apare o mare putere industrială și militară care răstoarnă echilibrul; anexarea Alsaciei și Lorenei sădește revanșismul francez — una dintre rădăcinile Primului Război Mondial. Paralela Italia–Germania (stat-pivot, om de stat, războaie succesive, monarhie ca formă finală) este un subiect clasic de eseu comparativ.

Mișcarea națională românească și revoluția de la 1848

Mișcarea națională românească urmează schema europeană — fază culturală, apoi politică — cu specificul unui popor despărțit în trei țări: Țara Românească și Moldova (sub suzeranitate otomană, iar din 1829 sub protectorat rus) și Transilvania (în Imperiul Habsburgic).

Jaloanele dinainte de 1848: Școala Ardeleană și Supplex (fundamentul ideologic al latinității și drepturilor); revoluția lui Tudor Vladimirescu (1821) — îndreptată contra regimului fanariot, cu Proclamația de la Padeș; efectul ei major: revenirea la domniile pământene (1822); Regulamentele Organice (1831–1832, sub ocupație rusă) — primele legi cu caracter constituțional, care modernizează instituțiile dar consacră protectoratul; generația tânără studiază la Paris și aduce acasă liberalismul și naționalismul — pașoptiștii.

1848 românesc, pe cele trei țări:

• Moldova: mișcarea de la Iași (martie), cu Petițiunea-proclamațiune — moderată, cere respectarea Regulamentului; e înăbușită imediat de domnitorul Mihail Sturdza; programul radical apare în exil (Dorințele partidei naționale, Kogălniceanu, care cere explicit unirea Moldovei cu Țara Românească);
• Țara Românească: singura revoluție victorioasă temporar — Proclamația de la Islaz (9 iunie 1848): domn ales pe 5 ani, egalitate în drepturi, adunare reprezentativă, emanciparea clăcașilor și împroprietărirea prin despăgubire, emanciparea evreilor și țiganilor; guvern provizoriu la București (Bălcescu, frații Golescu, Heliade Rădulescu, C.A. Rosetti) timp de trei luni; sfârșitul vine prin intervenția armată otomană și rusă (septembrie 1848);
• Transilvania: problema centrală e decizia dietei maghiare de a uni Transilvania cu Ungaria fără consultarea românilor; marile adunări de la Blaj (mai 1848, 40.000 de participanți pe Câmpia Libertății) proclamă prin discursul lui Simion Bărnuțiu că românii vor fi „națiune” — nu anexă a altei revoluții; urmează tragedia războiului civil româno-maghiar din Munții Apuseni, unde Avram Iancu rezistă; împăcarea târzie (proiectul Bălcescu–Kossuth, iulie 1849) vine cu câteva săptămâni înainte de capitularea maghiară în fața rușilor.

Ideea de sinteză: programele de la 1848 — Islaz, Blaj, Dorințele partidei naționale — formulează împreună întregul proiect românesc modern: drepturi civile, reformă agrară, autonomie și, tot mai explicit, unirea. Revoluția pierde bătălia, dar fixează programul pe care generația următoare îl va realiza punct cu punct.

Formarea statului național român: Unirea din 1859

Șansa istorică a românilor vine din contextul extern: Războiul Crimeii (1853–1856) e pierdut de Rusia, iar Congresul de la Paris (1856) desființează protectoratul rus asupra Principatelor, le pune sub garanția colectivă a celor șapte puteri europene și — esențial — decide consultarea românilor asupra viitoarei organizări. Chestiunea românească devine problemă europeană; pașoptiștii, întorși din exil, transformă consultarea într-o campanie pentru unire.

Pașii, în lanț:

• 1857 — Adunările ad-hoc de la Iași și București votează rezoluții aproape identice: unirea Principatelor într-un singur stat cu numele România, prinț străin dintr-o dinastie europeană, neutralitate, guvern reprezentativ; (episodul falsificării alegerilor din Moldova de către caimacamul antiunionist, anulate după protestul puterilor, arată cât de disputată era miza);
• 1858 — Convenția de la Paris: puterile acceptă doar o formulă hibridă — „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, cu doi domni, două guverne, două adunări, plus o Comisie Centrală comună la Focșani; Convenția devine însă legea fundamentală și, atenție, nu interzicea ca aceeași persoană să fie aleasă în ambele țări;
• ianuarie 1859 — românii exploatează portița: la 5 ianuarie, adunarea electivă a Moldovei îl alege domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza; la 24 ianuarie, sub presiunea mulțimii bucureștene, îl alege și adunarea Țării Românești. Dubla alegere realizează unirea de facto prin politica faptului împlinit;
• 1859–1861 — recunoașterea internațională a dublei alegeri (conferințele de la Paris; Poarta și Austria cedează ultimele); decembrie 1861 — sultanul acceptă unirea deplină (administrativă și politică), dar formal doar pe durata domniei lui Cuza;
• 1862 — primul guvern unic și primul parlament unic la București, capitala noului stat, care ia oficial numele România.

De reținut ca mecanism, nu doar ca date: unirea s-a făcut prin combinația dintre voința internă (adunările ad-hoc, dubla alegere) și conjunctura externă favorabilă (rivalitatea marilor puteri, sprijinul Franței lui Napoleon al III-lea). Este exact rețeta pe care o vor repeta independența (1877–1878) și Marea Unire (1918). Iar ceea ce rămânea de rezolvat — prinț străin, independență, unirea Transilvaniei — formează agenda capitolelor următoare ale istoriei românești.

Test — 6 întrebări ca la examen