Modernizarea societății românești în secolul al XIX-lea

Transformările instituționale, sociale și culturale ale societății românești după Unirea din 1859.

Domnia lui Cuza: reformele care au construit statul modern

După dubla alegere din 1859, Alexandru Ioan Cuza (1859–1866) avea de transformat două țări lipite într-un stat modern unitar. Primii ani sunt dedicați unificării instituțiilor: armată, monedă, telegraf, administrație și, din 1862, guvern și parlament unic la București.

Marile reforme vin în valul 1863–1865, cu sprijinul primului-ministru Mihail Kogălniceanu:

• secularizarea averilor mănăstirești (decembrie 1863): pământurile mănăstirilor — circa un sfert din teritoriul țării, în mare parte închinate unor așezăminte religioase din afara țării (Muntele Athos, Ierusalim) — trec în proprietatea statului. Efect dublu: statul câștigă o resursă funciară uriașă (baza viitoarei împroprietăriri) și își afirmă suveranitatea față de orice autoritate externă;
• legea rurală (august 1864): desființează claca și celelalte obligații feudale și împroprietărește țăranii cu loturi după numărul de vite, în schimbul unei despăgubiri plătite în 15 ani; peste 400.000 de familii primesc pământ. Limitele se cer spuse la fel de clar ca meritele: loturile au fost adesea insuficiente, pădurile și pășunile au rămas ale moșierilor, iar interdicția de înstrăinare de 30 de ani nu a împiedicat sărăcirea multor gospodării — de aici problema agrară care va exploda la 1907;
• legea instrucțiunii publice (1864): învățământ primar gratuit și obligatoriu pentru băieți și fete — printre primele state europene cu o asemenea prevedere; se dezvoltă universitățile de la Iași (1860) și București (1864);
• Codul civil și Codul penal (după model francez), egalitatea în fața legii, căsătoria civilă;
• legea electorală (1864): lărgește corpul electoral, păstrând votul cenzitar.

Cheia politică a reformelor: adunarea dominată de marii proprietari bloca legea rurală, așa că la 2 mai 1864 Cuza dizolvă adunarea prin lovitură de stat și supune plebiscitului Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris — puteri sporite pentru domn, parlament bicameral. Reformele trec, dar guvernarea autoritară îi coalizează pe adversari: liberalii radicali și conservatorii formează „monstruoasa coaliție”, iar în noaptea de 11 februarie 1866 Cuza e silit să abdice. Judecata de examen: metoda a fost autoritară, opera — fundamentală; aproape toate instituțiile României moderne poartă amprenta acestor șapte ani.

Carol I și Constituția din 1866

Abdicarea lui Cuza readuce în prim-plan vechiul deziderat al adunărilor ad-hoc: prințul străin — garanție de stabilitate (fără lupte interne pentru tron) și de prestigiu european. După refuzul contelui de Flandra, alegerea cade pe Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, înrudit cu regele Prusiei și, prin ramura familiei, cu Napoleon al III-lea. Plebiscitul intern îl confirmă, iar la 10 mai 1866 Carol depune jurământul la București — dată devenită sărbătoare națională. Poarta acceptă în cele din urmă faptul împlinit — a doua oară în șapte ani când românii folosesc cu succes această politică.

În același an, noua adunare constituantă adoptă Constituția de la 1 iulie 1866 — prima constituție internă românească, elaborată fără aprobarea puterilor garante sau a Porții, după modelul constituției belgiene din 1831 (considerată cea mai liberală a Europei). Conținutul de știut precis:

• statul se numește oficial România — numele apare în actul fundamental, iar suzeranitatea otomană e pur și simplu ignorată în text: niciun cuvânt despre Poartă — o declarație implicită de independență;
• monarhie constituțională ereditară în familia de Hohenzollern, pe linie masculină;
• separarea puterilor: legislativă (parlament bicameral — Adunarea Deputaților și Senat — împreună cu domnul), executivă (domn și guvern, cu răspundere ministerială — actele domnului cer contrasemnătura unui ministru), judecătorească (instanțe independente);
• drepturi și libertăți dintre cele mai largi din epocă: libertatea presei (fără cenzură), a întrunirilor, a conștiinței, inviolabilitatea domiciliului, proprietatea declarată sacră și inviolabilă;
• limitele, la fel de importante la examen: vot cenzitar pe colegii (cu cât mai bogat, cu atât mai greu atârna votul — țărănimea vota indirect), iar articolul 7 condiționa cetățenia de religia creștină, excluzând practic evreii — chestiune care va apăsa relațiile internaționale ale României până la modificarea articolului în 1879.

Semnificația de sinteză: Constituția din 1866 a creat cadrul regimului parlamentar românesc — alternanța la guvernare a liberalilor (I.C. Brătianu) și conservatorilor (Lascăr Catargiu), viața de partid, presa politică — și a rămas în vigoare, cu modificări, până în 1923.

Independența României (1877–1878)

România anilor 1870 avea instituții moderne, dar rămânea formal vasală Porții și sub garanția colectivă a puterilor. Ocazia ruperii ultimei legături vine odată cu criza orientală: răscoalele antiotomane din Balcani (1875–1876) și pregătirea Rusiei pentru un nou război cu Poarta.

Pașii, în ordine strictă:

• 4 aprilie 1877 — Convenția româno-rusă: armata rusă primește dreptul de trecere prin România spre Balcani, Rusia obligându-se să respecte integritatea teritorială a țării; Poarta răspunde bombardând localitățile românești de la Dunăre;
• 9 mai 1877 — în parlament, la interpelarea privind starea de război, Mihail Kogălniceanu, ministru de externe, proclamă independența: „suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare”; a doua zi, actul e sancționat de domn;
• vara 1877 — rușii, blocați la Plevna în fața armatei lui Osman Pașa, cer sprijinul armatei române (telegrama marelui duce Nicolae); Carol I primește comanda frontului de la Plevna; ostașii români cuceresc redutele Grivița (august) și Rahova, iar în 28 noiembrie 1877 Plevna capitulează; urmează iarna grea și cucerirea Smârdanului (ianuarie 1878);
• 1878 — pacea. La San Stefano, Rusia negociază fără România; la Congresul de la Berlin (iunie–iulie 1878), marile puteri recunosc independența României, dar condiționat: modificarea articolului 7 din Constituție (cetățenia fără criteriu religios) și acceptarea schimbului teritorial — România primește Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor, dar cedează Rusiei cele trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), în ciuda promisiunii din convenția de la 1877. Lecția amară despre politica marilor puteri se predă la examen cu acest exemplu.

Consecințele independenței: suveranitate deplină (diplomație proprie, fără tribut), deschiderea spre alianțe — în 1883, România aderă în secret la Tripla Alianță (Germania, Austro-Ungaria, Italia), din prudență față de Rusia; iar în 1881 România se proclamă regat, Carol I devenind primul rege. Statutul internațional nou încununează două decenii de construcție instituțională.

Modernizarea economică și socială

Modernizarea instituțională a fost dublată de una economică — mai lentă și mai inegală, iar examenul cere exact această tensiune între progres și limite.

Infrastructura și finanțele: prima cale ferată București–Giurgiu (1869), apoi rețeaua construită de concesiunile străine (afacerea Strousberg, scandalul care era să coste tronul lui Carol); leul ca monedă națională (1867); Banca Națională a României (1880) — instrumentul de credit al economiei; podul de la Cernavodă (1895, inginerul Anghel Saligny, printre cele mai lungi din Europa) leagă Dobrogea și portul Constanța de restul țării.

Industria și protecționismul: după un deceniu de liber-schimb impus de convenția comercială cu Austro-Ungaria (1875), România trece la protecționism — legile de încurajare a industriei naționale (1887: scutiri de taxe și avantaje pentru fabricile noi); se dezvoltă industria petrolului (Valea Prahovei — România devine unul dintre primii producători ai lumii), morăritul, industria lemnului. Limita structurală: capitalul e în mare parte străin, iar industria rămâne insulară într-o economie agrară.

Problema agrară — nervul social al epocii: după 1864, marea proprietate domină în continuare; țăranii, cu loturi mici și în creștere demografică, arendează pământ în condiții tot mai grele (sistemul arendășiei și al învoielilor agricole). Tensiunea acumulată explodează în răscoala din 1907, pornită din Moldova (Flămânzi) și reprimată sângeros — dovada că modernizarea nu ajunsese la temelia societății. România exporta masiv cereale („grânarul Europei”), dar pe seama unui sat sărac.

Societatea: se ridică burghezia (negustori, industriași, bancheri, liber-profesioniști) și o clasă de funcționari ai statului nou; orașele cresc — Bucureștiul, modernizat după model francez, e supranumit „micul Paris”. Contrastul definitoriu al epocii, formulat chiar de contemporani prin teoria „formelor fără fond” (Titu Maiorescu): instituții și forme occidentale adoptate rapid, peste o societate încă profund rurală — critică ce nu neagă modernizarea, ci îi denunță ritmul superficial; replica liberală (E. Lovinescu, mai târziu): formele își creează în timp fondul. Această dezbatere e una dintre temele favorite ale subiectelor de sinteză.

Viața culturală: școală, academie, junimism

Modernizarea a avut și un etaj cultural, fără de care statul nou nu-și putea forma cetățenii și elitele.

Instituțiile de bază: legea instrucțiunii din 1864 pune școala primară gratuită și obligatorie la temelia sistemului; universitățile de la Iași (1860) și București (1864) formează juriștii, medicii, inginerii și profesorii statului modern; Societatea Academică Română (1866), devenită Academia Română (1879), își asumă misiunile naționale prin excelență: normarea limbii (ortografie, dicționar) și scrierea istoriei naționale — semnificativ, printre fondatori se numără cărturari din toate provinciile românești, inclusiv din Transilvania și Basarabia aflate sub stăpâniri străine: Academia anticipa cultural unitatea politică.

Junimea — cea mai influentă grupare culturală a epocii: întemeiată la Iași (1863–1864) de Titu Maiorescu, P.P. Carp, Th. Rosetti, Iacob Negruzzi, V. Pogor, cu revista „Convorbiri literare” (1867). Direcția junimistă înseamnă spirit critic: respingerea formelor goale, a „beției de cuvinte”, a falsificării istoriei și limbii; în estetică — autonomia esteticului. În jurul Junimii se afirmă marii clasici: Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, Ioan Slavici — generația care dă literaturii române măsura ei europeană. Comedia lui Caragiale („O scrisoare pierdută”, 1884) rămâne, de altfel, cea mai fină radiografie a moravurilor politice ale epocii — utilizabilă și la istorie ca document de mentalitate.

Istoriografia și limba: B.P. Hasdeu și apoi școala critică a lui A.D. Xenopol (prima sinteză mare: „Istoria românilor din Dacia Traiană”), mai târziu N. Iorga, pun studiul trecutului pe baze documentare; trecerea definitivă la alfabetul latin (oficializată în 1860–1862) încheie simbolic despărțirea de lumea veche.

Presa și opinia publică: „Românul” lui C.A. Rosetti, „Timpul” (unde Eminescu a fost redactor), zeci de gazete de partid — dezbaterea publică devine instituție. Sinteza finală a capitolului: în două generații, societatea românească și-a construit statul, instituțiile, școala și cultura națională — cu limite reale (satul sărac, votul cenzitar, formele fără fond), dar cu o direcție ireversibilă: integrarea în Europa modernă.

Test — 6 întrebări ca la examen