Statul și politica

Elevii urmăresc evoluția instituțiilor politice și a formelor de organizare statală din evul mediu până în epoca modernă.

Instituțiile medievale românești

Instituția centrală a statelor medievale românești era domnia. Domnul purta titlul de „mare voievod și domn”: voievod însemna comandant al oștirii, iar domn (din latinescul dominus) — stăpân al țării și al supușilor. Formula „Io ... din mila lui Dumnezeu” din documente arată caracterul de origine divină al puterii: domnul nu primea coroana de la altcineva din afară, semn al independenței țării.

Atribuțiile domnului se cer aproape la fiecare examen, pe domenii:

• militare – comandant suprem al armatei („mare voievod”);
• judecătorești – judecător suprem, putea pronunța pedeapsa capitală;
• administrative – numea dregătorii, acorda privilegii;
• economice – bătea monedă, stabilea dări și vămi;
• externe – declara război, încheia pace și tratate.

Succesiunea la tron era ereditar-electivă: domn putea fi ales orice membru al familiei domnitoare (sistem care a generat dese lupte pentru tron). Domnul era ajutat de sfatul domnesc, format din boieri cu dregătorii: vornicul (justiție), logofătul (cancelarie), vistiernicul (finanțe), spătarul (armata). În situații excepționale se convoca Marea Adunare a Țării (adunarea stărilor). În Transilvania, aflată sub coroana Ungariei, conducerea aparținea voievodului, numit de rege, iar din 1541, când Transilvania devine principat autonom sub suzeranitate otomană, principelui ales de Dietă.

Monarhia absolută și monarhia constituțională

În Europa modernă timpurie s-au conturat două modele opuse de stat.

Monarhia absolută concentrează toată puterea în mâinile regelui: el face legile, le aplică și judecă. Exemplul clasic este Franța lui Ludovic al XIV-lea (1643–1715), „Regele Soare”, căruia i se atribuie formula „Statul sunt eu”. Regele guverna fără a convoca Stările Generale, își controla nobilimea la palatul de la Versailles și conducea prin funcționari numiți de el.

Monarhia constituțională (parlamentară) limitează puterea regelui prin lege și printr-o adunare reprezentativă. Modelul s-a născut în Anglia, în urma revoluțiilor din secolul al XVII-lea: după Revoluția Glorioasă (1688), regii au acceptat Declarația drepturilor (Bill of Rights, 1689), prin care nu mai puteau impune taxe sau suspenda legi fără acordul Parlamentului. De aici formula: „regele domnește, dar nu guvernează”.

Diferența dintre cele două modele este întrebare-standard: la absolutism puterea e concentrată și nelimitată; la monarhia constituțională puterea regelui e limitată de lege și de parlament. În secolul al XVIII-lea, unii suverani au practicat despotismul luminat: au făcut reforme inspirate de iluminism (școli, toleranță religioasă, desființarea parțială a șerbiei — Iosif al II-lea), dar fără să renunțe la puterea absolută — reforme de sus, nu drepturi câștigate de popor.

Revoluțiile moderne: America și Franța

Revoluția americană (1775–1783): cele 13 colonii engleze din America de Nord s-au răsculat împotriva Angliei, care le impunea taxe fără să le dea reprezentare în Parlament („no taxation without representation”). La 4 iulie 1776 au adoptat Declarația de Independență, redactată în principal de Thomas Jefferson, care proclama dreptul la „viață, libertate și căutarea fericirii”. După victorie, Constituția din 1787 a organizat Statele Unite ale Americii ca republică federală, cu separarea puterilor; primul președinte a fost George Washington.

Revoluția franceză a izbucnit la 14 iulie 1789, prin căderea închisorii Bastilia, simbol al absolutismului. Cauze: criza financiară, privilegiile nobilimii și clerului, ideile iluministe. Documentul esențial este Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului (august 1789): oamenii se nasc liberi și egali în drepturi; suveranitatea aparține națiunii, nu regelui. Monarhia a fost abolită în 1792, regele Ludovic al XVI-lea executat în 1793, iar revoluția a trecut printr-o perioadă de violență (Teroarea) înainte ca Napoleon Bonaparte să preia puterea (1799).

De reținut pentru punctaj: cele două revoluții au transformat supusul în cetățean cu drepturi, au înlocuit privilegiul de naștere cu egalitatea în fața legii și au răspândit principiile care stau la baza statelor moderne — inclusiv a României moderne.

Formarea statelor naționale în Europa

Secolul al XIX-lea este „secolul naționalităților”: popoarele împărțite în mai multe state sau stăpânite de imperii au luptat pentru state naționale proprii — state care unesc într-o singură țară oamenii de aceeași limbă, cultură și conștiință națională.

Momentul care a aprins continentul a fost revoluția de la 1848, izbucnită aproape simultan la Paris, Viena, Berlin, Budapesta — de unde numele de „primăvara popoarelor”. Revoluționarii cereau constituții, drepturi cetățenești și unitate națională. Deși majoritatea revoluțiilor au fost înfrânte, ideile lor au continuat să lucreze.

Două mari unificări au reușit în deceniile următoare:

• Italia – unificată în etape (1859–1870) în jurul regatului Piemont-Sardinia, prin diplomația lui Cavour și expedițiile lui Garibaldi;
• Germania – unificată „prin fier și sânge” de cancelarul prusac Otto von Bismarck, în urma a trei războaie; Imperiul German a fost proclamat în 1871, la Versailles.

În același curent se înscrie și formarea statului național român prin unirea din 1859 — dovadă că mișcarea românească făcea parte dintr-un fenomen european. Model de comparație cerut la examen: și Italia, și Germania, și România s-au unit în jurul unui nucleu (Piemont, Prusia, respectiv alianța Moldova–Țara Românească), combinând acțiunea politică internă cu folosirea inteligentă a contextului internațional.

Unirea Principatelor și domnia lui Cuza

Contextul extern favorabil a fost creat de Războiul Crimeii (1853–1856), pierdut de Rusia. Prin Congresul de la Paris (1856), Principatele au ieșit de sub protectoratul rusesc, rămânând sub suzeranitate otomană, dar sub garanția colectivă a celor șapte mari puteri. Puterile au consultat populația prin adunările ad-hoc (1857), care au cerut: unirea Principatelor sub numele de România, prinț străin dintr-o dinastie europeană, autonomie și neutralitate.

Convenția de la Paris (1858) a permis doar o unire trunchiată: două țări, doi domni, două guverne. Românii au folosit însă o portiță juridică: textul nu interzicea ca aceeași persoană să fie aleasă în ambele țări. Astfel, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn al Moldovei la 5 ianuarie 1859 și al Țării Românești la 24 ianuarie 1859 — dubla alegere, actul de naștere al statului român modern. Unirea deplină (un guvern, o adunare, capitala la București) a fost recunoscută în 1862.

Reformele lui Cuza (cu sprijinul prim-ministrului Mihail Kogălniceanu):

• secularizarea averilor mănăstirești (1863) – pământurile mănăstirilor închinate au trecut la stat (circa un sfert din teritoriul țării);
• legea rurală (1864) – împroprietărirea țăranilor prin despăgubire și desființarea clăcii;
• legea instrucțiunii publice (1864) – învățământ primar gratuit și obligatoriu;
• coduri de legi moderne, Universitățile din Iași (1860) și București (1864).

Cuza a fost silit să abdice în februarie 1866, iar în locul lui a fost adus prințul străin cerut încă din 1857: Carol de Hohenzollern. În 1866 s-a adoptat prima Constituție a României — modernă, fără să mai amintească suzeranitatea otomană; în 1877–1878 România și-a câștigat independența, iar în 1881 a devenit regat.

Test — 6 întrebări ca la examen