Relațiile internaționale

Capitolul tratează raporturile dintre state și popoare, de la relațiile medievale la sistemele de alianțe din epoca modernă.

Cruciadele: creștinătatea și lumea islamică

Cruciadele au fost expediții militare ale creștinătății apusene, desfășurate între 1096 și 1291, cu scopul declarat de a elibera Locurile Sfinte (Ierusalimul) de sub stăpânirea musulmană. Prima cruciadă a fost chemată de papa Urban al II-lea la conciliul de la Clermont (1095), cu îndemnul „Dumnezeu o vrea!”.

Cauzele reale erau mai numeroase decât cea religioasă — punct des cerut la examen:

• religioase – pelerinajul la Ierusalim devenise nesigur după cucerirea selgiucidă;
• economice – orașele italiene (Veneția, Genova) urmăreau controlul comerțului cu Orientul; cavalerii fără pământ sperau la feude noi;
• politice – papalitatea dorea să-și afirme autoritatea asupra întregii creștinătăți.

Prima cruciadă a cucerit Ierusalimul (1099), dar cuceririle au fost pierdute treptat; a patra cruciadă (1204) a deviat complet și a jefuit Constantinopolul — oraș creștin! — dovadă că interesele economice ajunseseră mai puternice decât idealul religios.

Consecințele nu au fost doar militare: contactul cu Orientul a adus în Europa mărfuri (mirodenii, mătase), cunoștințe și a stimulat comerțul mediteranean. Mai târziu, termenul de cruciadă târzie a fost folosit pentru coalițiile antiotomane din secolele XIV–XV, la care au participat și românii — legătura directă cu istoria noastră.

Lupta antiotomană a țărilor române (I): Mircea, Iancu

Imperiul Otoman, apărut în Asia Mică, a trecut în Europa la mijlocul secolului al XIV-lea și a înaintat rapid în Balcani (victorii la Kosovo, 1389, și Nicopole, 1396). Țările române s-au aflat în calea expansiunii, iar domnii lor au dus o politică de apărare combinând lupta cu diplomația.

Mircea cel Bătrân (Țara Românească, 1386–1418): a stăpânit Dobrogea, a încheiat alianță cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, și i-a învins pe otomani la Rovine (1394 sau 1395 — data e discutată de istorici). A participat la cruciada de la Nicopole (1396), încheiată cu dezastrul cavalerilor apuseni. Spre sfârșitul domniei a acceptat plata tributului — bani în schimbul păcii, nu supunere totală.

Iancu de Hunedoara (voievod al Transilvaniei, 1441–1456, și guvernator al Ungariei): a fost sabia „cruciadei târzii”. Campania cea mai celebră: apărarea Belgradului (1456), unde a zdrobit armata sultanului Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului (1453). Victoria a oprit înaintarea otomană spre centrul Europei pentru aproape 70 de ani; papa a poruncit ca amiaza să fie vestită de clopote — obicei păstrat până azi. Iancu a murit de ciumă în tabăra de la Belgrad, la scurt timp după victorie.

Strategia comună a domnilor români, cerută ca idee de sinteză: nefiind capabili să înfrângă definitiv o putere uriașă, au urmărit păstrarea autonomiei prin victorii defensive, alianțe cu vecinii creștini și, la nevoie, plata tributului.

Lupta antiotomană (II): Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul

Vlad Țepeș (Țara Românească, 1456–1462, cu întreruperi): a refuzat plata tributului și a atacat garnizoanele otomane de la Dunăre. În 1462, sultanul Mehmed al II-lea a invadat țara; Vlad a aplicat tactica hărțuirii și a pârjolirii pământului, culminând cu atacul de noapte de la Târgoviște (16–17 iunie 1462), care a demoralizat armata otomană. A fost însă părăsit de boieri și înlocuit — exemplu de limită internă a rezistenței.

Ștefan cel Mare (Moldova, 1457–1504): cea mai lungă și strălucită domnie medievală românească. Victoria emblematică: Vaslui / Podul Înalt (10 ianuarie 1475), asupra unei mari armate otomane conduse de Soliman-pașa. După victorie, Ștefan a trimis o scrisoare principilor creștini cerând ajutor și numind Moldova „poartă a creștinătății”. În 1475 a primit titlul de „atlet al lui Hristos” de la papa Sixt al IV-lea. În 1476, sultanul însuși a venit în Moldova și a câștigat la Războieni, dar nu a putut cuceri cetățile, deci campania a eșuat. Spre sfârșitul domniei, Ștefan a acceptat plata tributului, sfătuindu-și fiul să păstreze pacea cu Poarta când lupta nu mai era posibilă. A construit, după tradiție, câte o biserică după fiecare bătălie (Putna, Voroneț).

Mihai Viteazul (Țara Românească, 1593–1601): a aderat la Liga Sfântă (coaliție antiotomană), a atacat în 1594 garnizoanele otomane și a câștigat la Călugăreni (23 august 1595). În 1599–1600 a înfăptuit prima unire politică a celor trei țări române: Țara Românească, Transilvania (după victoria de la Șelimbăr, 1599) și Moldova (1600), intitulându-se „domn al Țării Românești, al Ardealului și a toată Țara Moldovei”. Unirea a durat doar câteva luni — marile puteri vecine nu o acceptau — iar Mihai a fost asasinat în 1601, la Câmpia Turzii. Deși scurtă, unirea lui a devenit simbol și precedent pentru unirea din epoca modernă.

Ordinea europeană modernă: Westfalia și echilibrul puterilor

Războiul de Treizeci de Ani (1618–1648) a început ca un conflict religios între catolici și protestanți în Sfântul Imperiu Roman și s-a transformat într-un război european general. A fost încheiat prin Pacea Westfalică (1648), un moment de cotitură în relațiile internaționale.

De ce este Westfalia atât de importantă? Pentru că a pus bazele ordinii internaționale moderne:

• statele au fost recunoscute ca suverane — nimeni din afară (nici împăratul, nici papa) nu are dreptul să intervină în treburile lor interne;
• relațiile dintre state se reglează prin tratate negociate, nu prin supunere față de o autoritate universală;
• s-a consacrat principiul echilibrului puterilor: nicio putere nu trebuie lăsată să domine continentul, iar celelalte state se coalizează împotriva celui care încearcă.

Echilibrul puterilor a funcționat ca regulă a diplomației în secolele XVII–XIX: coalițiile împotriva Franței lui Ludovic al XIV-lea și apoi împotriva lui Napoleon sunt exemplele clasice. După înfrângerea definitivă a lui Napoleon, Congresul de la Viena (1814–1815) a redesenat harta Europei pe principiul echilibrului și al legitimității monarhilor, iar marile puteri au format „concertul european” — înțelegerea de a rezolva crizele prin congrese și negocieri. În acest sistem al echilibrului va căuta și România modernă să-și găsească locul, folosind rivalitățile dintre marile puteri.

Criza Orientală și independența României

Criza Orientală (numită și „chestiunea orientală”) este ansamblul problemelor generate de declinul Imperiului Otoman începând cu sfârșitul secolului al XVII-lea: marile puteri (Rusia, Austria, mai târziu Anglia și Franța) își disputau moștenirea „omului bolnav al Europei”, iar popoarele din Balcani își căutau libertatea. Țările române, aflate sub suzeranitate otomană, au fost direct afectate: războaiele ruso-austro-turce s-au purtat adesea pe teritoriul lor.

Etape care au atins direct spațiul românesc:

• 1711/1716 – instaurarea regimului fanariot în Moldova și Țara Românească: după colaborarea lui Dimitrie Cantemir cu Rusia, Poarta nu a mai avut încredere în domni pământeni și a numit domni dintre grecii din Fanar;
• 1775 – Austria anexează Bucovina; 1812 – Rusia anexează Basarabia (teritoriul Moldovei dintre Prut și Nistru) — două pierderi teritoriale de reținut cu autorul lor corect;
• 1829 – pacea de la Adrianopol: se desființează monopolul otoman asupra comerțului Principatelor, ceea ce deschide economia spre Europa;
• 1853–1856 – Războiul Crimeii; Congresul de la Paris pune Principatele sub garanția colectivă a marilor puteri, pregătind unirea din 1859.

Momentul culminant pentru români: redeschiderea crizei în 1875–1877 prin răscoalele din Balcani. România, condusă de Carol I, a semnat convenția cu Rusia (aprilie 1877) pentru trecerea trupelor ruse, iar la 9 mai 1877 Mihail Kogălniceanu a proclamat în parlament independența de stat. Armata română a luptat la sud de Dunăre, la Plevna, Rahova și Smârdan. Independența a fost recunoscută prin tratatele de la San Stefano și Berlin (1878): România primea Dobrogea, dar ceda Rusiei sudul Basarabiei — dovadă că marile puteri decideau și peste capul statelor mici.

Test — 6 întrebări ca la examen