Oamenii, societatea și lumea ideilor

Capitolul analizează structurile sociale, instituțiile și curentele de idei din epoca medievală și modernă în spațiul românesc și european.

Societatea medievală: stări și ierarhii

Societatea medievală europeană era împărțită în stări — grupuri cu drepturi și obligații diferite, în care te nășteai și din care ieșeai foarte greu. Schema clasică are trei stări: clerul (cei care se roagă), nobilimea (cei care luptă) și țărănimea (cei care muncesc). Nobilii și clerul erau privilegiați: nu plăteau dări și dețineau pământul.

Relațiile dintre nobili se organizau prin vasalitate: un nobil mai mic (vasalul) jura credință unui nobil mai mare (seniorul), primind în schimb o bucată de pământ numită feudă. De aici vine termenul de feudalism. Țăranii erau majoritatea zdrobitoare a populației; cei mai mulți erau șerbi (iobagi) — legați de pământ, obligați la muncă (claca), dări în produse și bani.

În spațiul românesc, structura era asemănătoare, dar cu nume proprii, care se cer la examen:

• boierii – stăpânii de pământ, echivalentul nobilimii;
• țăranii liberi – numiți moșneni în Țara Românească și răzeși în Moldova;
• țăranii dependenți – numiți rumâni în Țara Românească, vecini în Moldova și iobagi în Transilvania.

Capcana clasică: „rumân” NU înseamnă pur și simplu „român”, ci desemnează țăranul dependent din Țara Românească. Orașele (târgurile) completau tabloul social, cu meșteșugari organizați în bresle și negustori.

Biserica în societatea medievală

În evul mediu, Biserica era mult mai mult decât un lăcaș de rugăciune: era o instituție care însoțea omul de la botez la înmormântare, deținea pământuri întinse, judeca anumite pricini și dădea legitimitate puterii politice — regii și domnii erau unși de reprezentanții Bisericii, semn că puterea venea de la Dumnezeu.

În anul 1054 s-a produs Marea Schismă: despărțirea creștinătății în Biserica Catolică (apuseană, condusă de papa de la Roma) și Biserica Ortodoxă (răsăriteană, aflată sub influența Constantinopolului). Această ruptură a împărțit Europa în două lumi culturale: Apusul latin și Răsăritul bizantin.

Spațiul românesc a aparținut lumii ortodoxe. Momentele de reținut:

• 1359 – întemeierea Mitropoliei Țării Românești (la Argeș), recunoscută de Patriarhia de la Constantinopol, în timpul domnului Nicolae Alexandru;
• sfârșitul secolului al XIV-lea – recunoașterea Mitropoliei Moldovei (la Suceava), definitivată sub Alexandru cel Bun.

Mitropolia nu era doar o instituție religioasă: ea întărea independența statului, pentru că un stat cu mitropolie proprie nu mai depindea bisericește de vecini. Mitropolitul era al doilea om în stat: îl încorona pe domn și conducea țara între două domnii. Mănăstirile (Cozia, Putna, Voroneț) erau centre de cultură: aici se copiau manuscrise și se scriau primele cronici, în limba slavonă.

Umanismul și Renașterea

Renașterea este mișcarea culturală și artistică apărută în Italia secolelor XIV–XVI, care a redescoperit valorile Antichității greco-romane. Curentul ei de idei se numește umanism: în centrul preocupărilor nu mai stă doar Dumnezeu, ci și omul, cu demnitatea, rațiunea și capacitățile sale. Umaniștii studiau textele antice, învățau greaca și latina și credeau în educația completă a omului („om universal”).

De ce a apărut în Italia? Orașele italiene (Florența, Veneția, Roma) erau bogate din comerț, iar negustorii și bancherii (familia Medici) au devenit mecena — protectori care plăteau artiști și cărturari. Reprezentanți de reținut: Leonardo da Vinci (Gioconda, Cina cea de taină — și inginer, și anatomist), Michelangelo (Capela Sixtină, statuia lui David), Rafael, iar în literatură Erasmus din Rotterdam și William Shakespeare.

Un accelerator uriaș al noilor idei a fost tiparul, inventat de Johannes Gutenberg în jurul anului 1455: cărțile au devenit mai ieftine și ideile au circulat cu o viteză fără precedent.

În spațiul românesc, umanismul a ajuns mai târziu și s-a manifestat mai ales prin cronicari: Grigore Ureche, Miron Costin (autorul lucrării De neamul moldovenilor) și stolnicul Constantin Cantacuzino. Ei au susținut cu argumente originea romană a poporului român și latinitatea limbii — ideea umanistă centrală la noi. Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei și cărturar de faimă europeană, a fost membru al Academiei din Berlin.

Reforma și Contrareforma

Reforma religioasă a început în 1517, când călugărul german Martin Luther a afișat la Wittenberg cele 95 de teze împotriva practicilor Bisericii Catolice — în primul rând împotriva vânzării indulgențelor (documente care promiteau iertarea păcatelor în schimbul banilor).

Ideile principale ale lui Luther: mântuirea vine prin credință, nu prin fapte cumpărate; singura autoritate este Biblia, nu papa; slujba trebuie ținută în limba poporului, nu în latină (Luther a tradus el însuși Biblia în germană). Din Reformă s-au născut cultele protestante: luteranismul (Germania, Scandinavia), calvinismul (inițiat de Jean Calvin la Geneva, răspândit în Elveția, Țările de Jos, Ungaria) și anglicanismul (Anglia, unde regele Henric al VIII-lea s-a proclamat șef al Bisericii).

Biserica Catolică a răspuns prin Contrareformă: Conciliul de la Trento (1545–1563) a corectat abuzurile, dar a reafirmat dogmele catolice, iar ordinul iezuit, întemeiat de Ignațiu de Loyola, s-a ocupat de educație și misionarism.

Pentru spațiul românesc, efectul cel mai important s-a văzut în Transilvania, unde sașii au adoptat luteranismul, iar o parte a maghiarilor calvinismul. Consecință de punctaj: dorind să răspândească noua credință pe înțelesul oamenilor, protestanții au încurajat tipăriturile în limba română — diaconul Coresi a tipărit la Brașov, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, primele cărți românești de largă circulație, pas esențial spre introducerea limbii române în biserică.

Iluminismul și ecoul său românesc

Iluminismul este curentul de idei al secolului al XVIII-lea — „Secolul Luminilor” — care punea rațiunea mai presus de tradiție și superstiție. Iluminiștii credeau că societatea poate fi îndreptată prin educație, legi drepte și limitarea puterii absolute.

Ideile și autorii de reținut:

• Montesquieu – separarea puterilor în stat (legislativă, executivă, judecătorească), ca nimeni să nu dețină puterea întreagă;
• Voltaire – toleranța religioasă și libertatea de exprimare;
• Rousseau – contractul social: puterea vine de la popor, iar suveranitatea îi aparține acestuia.

Aceste idei au pregătit revoluțiile de la sfârșitul secolului (americană și franceză). Unii monarhi au încercat reforme fără a renunța la putere — despotismul luminat (Iosif al II-lea în Imperiul Habsburgic, Ecaterina a II-a în Rusia).

În spațiul românesc, iluminismul s-a manifestat prin Școala Ardeleană — mișcarea cărturarilor români din Transilvania: Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu. Ei au folosit argumentele istorice și filologice ale latinității pentru un scop politic: obținerea de drepturi pentru românii din Transilvania, care, deși majoritari, erau doar „tolerați”. Documentul lor programatic este Supplex Libellus Valachorum (1791), petiție adresată împăratului Leopold al II-lea, prin care cereau recunoașterea românilor ca națiune egală cu celelalte. Cererea a fost respinsă, dar a devenit temelia mișcării naționale românești moderne.

Test — 6 întrebări ca la examen