Modernizarea societăților

Sunt studiate procesele de transformare economică, socială și culturală care au marcat trecerea la epoca modernă în România și Europa.

Revoluția industrială și urmările ei

Revoluția industrială este trecerea de la producția manuală, în ateliere, la producția cu mașini, în fabrici. A început în Anglia, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, și s-a răspândit treptat pe continent în secolul al XIX-lea.

De ce Anglia? Avea capital acumulat din comerț și colonii, cărbune și fier, forță de muncă disponibilă și o piață mare de desfacere. Invenția-simbol este mașina cu abur, perfecționată de James Watt (1769), care a eliberat fabricile de dependența de apă și vânt. Industria textilă (bumbacul) a fost prima transformată; au urmat mineritul și metalurgia. În transporturi, revoluția a adus locomotiva cu abur (George Stephenson; prima cale ferată pentru pasageri, 1830, Liverpool–Manchester) și vaporul cu abur.

Consecințele sociale se cer aproape mereu, pe două coloane:

• au apărut două clase sociale noi: burghezia industrială (proprietarii de fabrici) și muncitorimea (proletariatul);
• urbanizarea – orașele industriale au crescut exploziv;
• condiții grele de muncă la început: zile de 12–14 ore, munca femeilor și a copiilor, salarii mici — de aici primele legi de protecție și primele sindicate;
• creșterea uriașă a producției și, pe termen lung, a nivelului de trai.

Atenție la o confuzie: revoluția industrială nu este un eveniment cu o dată fixă, ci un proces de decenii; și nu a început peste tot în același timp — în spațiul românesc efectele s-au simțit abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Revoluția de la 1848 în Europa și în Țările Române

În 1848, un val revoluționar a cuprins aproape toată Europa — „primăvara popoarelor”: Paris, Viena, Berlin, Budapesta, statele italiene. Revoluționarii cereau constituții, drepturi și libertăți cetățenești, iar popoarele asuprite — unitate și independență națională.

Revoluția a cuprins toate cele trei țări române, cu programe și lideri proprii:

• Moldova (martie 1848, Iași): mișcarea a fost rapid înăbușită de domnul Mihail Sturdza; documentul — Petiția-proclamație, moderat, cerea reforme fără a ataca deschis protectoratul rus;
• Țara Românească (iunie 1848): singura unde revoluția a învins temporar; programul — Proclamația de la Islaz (9 iunie 1848) — cerea domn ales pe 5 ani, desființarea privilegiilor, emanciparea și împroprietărirea clăcașilor prin despăgubire, dezrobirea țiganilor. Domnul Gheorghe Bibescu a abdicat, s-a format un guvern provizoriu (Nicolae Bălcescu, frații Golescu, C.A. Rosetti, Ion Heliade Rădulescu). După trei luni, revoluția a fost înfrântă de intervenția armată otomană și rusă;
• Transilvania: Adunarea de la Blaj (3/15 mai 1848), pe Câmpia Libertății, cu circa 40.000 de participanți, condusă de Simion Bărnuțiu și Avram Iancu; românii au respins anexarea Transilvaniei la Ungaria („uniunea”) hotărâtă de revoluționarii maghiari fără consultarea lor și au cerut recunoașterea națiunii române. A urmat un tragic război civil româno-maghiar în Munții Apuseni, unde Avram Iancu a rezistat armatei maghiare.

Deși înfrântă peste tot, revoluția de la 1848 a fixat programul generației pașoptiste: unire, împroprietărire, drepturi cetățenești — realizat pas cu pas în deceniile următoare.

De la unire la reformele lui Cuza

Generația pașoptistă a înțeles că reformele cer mai întâi un stat unit. Contextul favorabil a venit după Războiul Crimeii: Congresul de la Paris (1856) a înlocuit protectoratul rus cu garanția colectivă a marilor puteri și a decis consultarea românilor prin adunările ad-hoc (1857), care au cerut unirea și prinț străin. Convenția de la Paris (1858) a oferit doar o uniune formală, dar românii au ales aceeași persoană în ambele țări: Alexandru Ioan Cuza, la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească.

După recunoașterea unirii depline (1862), Cuza a trecut la marile reforme, adevărata modernizare a societății:

• secularizarea averilor mănăstirești (decembrie 1863) – circa 25% din pământul țării, deținut mai ales de mănăstirile închinate, a trecut în proprietatea statului;
• legea rurală (1864) – clăcașii au fost împroprietăriți cu despăgubire, în funcție de numărul de vite; claca a fost desființată; peste 460.000 de familii au primit pământ. Limitele reformei se cer și ele: loturi mici, plata despăgubirii i-a îndatorat pe țărani;
• legea instrucțiunii publice (1864) – învățământul primar devine gratuit și obligatoriu, în avans față de multe state europene;
• Codul civil și Codul penal – legislație modernă de inspirație franceză;
• alte măsuri: universitățile din Iași (1860) și București (1864), introducerea sistemului metric, armata națională.

Pentru a trece legea rurală de opoziția adunării, Cuza a dat lovitura de stat din 2 mai 1864, dizolvând adunarea și întărindu-și puterea — gest care i-a adus acuzația de autoritarism. „Monstruoasa coaliție” (liberali radicali și conservatori, uniți doar împotriva lui) l-a silit să abdice la 11 februarie 1866.

Carol I și consolidarea statului modern

După abdicarea lui Cuza, clasa politică a împlinit cealaltă cerință a adunărilor ad-hoc: prințul străin. A fost adus Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, dintr-o familie domnitoare germană, care a devenit domn la 10 mai 1866. Un domn străin punea capăt luptelor dintre familiile boierești pentru tron și dădea țării prestigiu european.

În același an s-a adoptat Constituția din 1866 — prima constituție internă românească, inspirată de modelul belgian, cel mai liberal al vremii. Prevederi de reținut: monarhie constituțională ereditară, separarea puterilor, drepturi și libertăți cetățenești, numele oficial România — și, semnificativ, nicio mențiune despre suzeranitatea otomană, ceea ce o făcea un pas spre independență. Limita ei: votul cenzitar — votau doar bărbații cu o anumită avere.

Etapele consolidării statului:

• 1877–1878 – participarea la războiul ruso-turc și câștigarea independenței (Plevna, Rahova, Smârdan), recunoscută la Berlin; România primește Dobrogea;
• 1881 – România devine regat, iar Carol I, rege;
• 1866–1914 – „rotativa guvernamentală”: alternanța la putere a celor două mari partide, Partidul Național Liberal (fondat 1875, I.C. Brătianu) și Partidul Conservator (fondat 1880, Lascăr Catargiu) — semn al unei vieți politice moderne, chiar dacă baza electorală era restrânsă.

Ideea de sinteză cerută la examen: între 1859 și 1881, statul român a parcurs drumul complet de la două principate vasale la un regat independent, cu constituție și instituții moderne.

Economie și societate în România sfârșitului de secol XIX

România celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea rămânea o țară predominant agrară: peste 80% din populație trăia la sat, iar grâul și porumbul dominau exporturile. Marea proprietate moșierească coexista cu milioane de gospodării țărănești mici — dezechilibru care a explodat în răscoala din 1907.

Semnele modernizării au fost totuși numeroase:

• căile ferate – prima linie, București–Giurgiu (1869); rețeaua s-a extins rapid, legând porturile dunărene de interior; podul de la Cernavodă (1895), proiectat de inginerul Anghel Saligny, era la inaugurare cel mai lung pod din Europa continentală;
• industria – s-a dezvoltat mai ales industria petrolului (Valea Prahovei; rafinării la Ploiești), alimentară și forestieră; statul a sprijinit-o prin legi protecționiste („prin noi înșine”);
• finanțele – Banca Națională a României (1880) și moneda națională, leul (introdusă în 1867);
• orașele – Bucureștiul, supranumit „Micul Paris”, s-a modernizat cu bulevarde, iluminat public, tramvaie;
• educația și cultura – generalizarea lentă a școlii primare, Academia Română (fondată 1866 ca Societatea Literară Română), marii clasici ai literaturii (Eminescu, Creangă, Caragiale) în jurul societății Junimea.

Contrastul de reținut pentru eseu: o modernizare reală, dar inegală — instituții și orașe în pas cu Europa, în timp ce satul, adică majoritatea populației, trăia încă în sărăcie și analfabetism. Această „ruptură între forme și fond”, criticată de Titu Maiorescu prin teoria formelor fără fond, este cheia înțelegerii României moderne.

Test — 6 întrebări ca la examen