Popoare și spații istorice

Elevii studiază formarea popoarelor europene și a spațiilor istorice în contextul marilor migrații și al evului mediu timpuriu.

Romanitatea orientală și formarea poporului român

Poporul român s-a format printr-un proces lung, numit etnogeneză, care a durat aproximativ un mileniu. Punctul de plecare este cucerirea Daciei de către împăratul Traian, în urma celor două războaie daco-romane (101–102 și 105–106). După cucerire, o parte a Daciei a devenit provincie romană, iar aici a început romanizarea: procesul prin care dacii au preluat limba latină, obiceiurile și modul de viață roman.

Factorii romanizării trebuie știuți pe listă, pentru că se cer des:

• armata – soldații veniți din tot imperiul vorbeau latina;
• coloniștii – aduși, spune istoricul antic Eutropius, „din toată lumea romană”;
• administrația – actele oficiale se scriau în latină;
• veteranii – soldați lăsați la vatră, care primeau pământ și se stabileau în Dacia;
• urbanizarea – orașe precum Ulpia Traiana Sarmizegetusa răspândeau civilizația romană;
• mai târziu, creștinismul, răspândit în limba latină (dovadă cuvintele de bază: biserică, cruce, a boteza — toate latine).

În anul 271, împăratul Aurelian a retras armata și administrația la sud de Dunăre (retragerea aureliană). Atenție la o confuzie clasică: NU s-a retras toată populația — daco-romanii, majoritatea țărani, au rămas pe loc. Din acest amestec daco-roman, la care s-a adăugat mai târziu influența slavă, s-a format poporul român — un popor romanic (ca italienii, francezii, spaniolii), singurul din răsăritul Europei. De aceea vorbim despre romanitate orientală.

Migrațiile și spațiul carpato-danubiano-pontic

După retragerea aureliană, spațiul de la nord de Dunăre a fost străbătut de valuri succesive de popoare migratoare: goții, hunii, gepizii, avarii, apoi slavii (secolele VI–VII), ungurii (secolul IX), pecenegii, cumanii și, la final, tătarii (marea invazie din 1241).

Ce trebuie înțeles, nu doar memorat:

• Migratorii erau minoritari și în trecere ori s-au topit treptat în masa populației locale; populația daco-romană, sedentară, și-a păstrat limba și ocupațiile (agricultura, păstoritul).
• Slavii au avut influența cea mai importantă: cei rămași la nord de Dunăre au fost asimilați, dar au lăsat urme în vocabular (plug, brazdă, iubire), în nume de locuri și în organizarea socială. Așezarea masivă a slavilor la sud de Dunăre, după anul 602, a rupt legătura românilor cu restul lumii romanice — de aceea româna s-a dezvoltat izolat.
• Românii apar în izvoarele medievale sub numele de vlahi (valahi) — nume dat de străini; ei înșiși și-au spus mereu români, cuvânt moștenit din latinescul romanus. Această dublă denumire e o capcană frecventă la examen.

Contactul cu migratorii nu a însemnat doar distrugeri: de la ei s-au preluat elemente militare și politice, iar nevoia de apărare a grăbit organizarea românilor în structuri politice proprii.

Primele formațiuni politice: cnezate și voievodate

Înainte de apariția statelor medievale, românii erau organizați în obști sătești — comunități de țărani liberi care stăpâneau pământul în comun. Din unirea obștilor au apărut cnezatele (conduse de un cneaz) și voievodatele (conduse de un voievod, adică un conducător militar).

Izvoarele medievale ne dau nume concrete, care se cer la examen legate de regiunea corectă:

• Transilvania, secolul al IX-lea — cronica Gesta Hungarorum (Faptele ungurilor) a notarului Anonymus amintește voievodatele lui Gelu, Glad și Menumorut, care s-au opus pătrunderii maghiare.
• Transilvania, secolul al XI-lea — legenda Sfântului Gerard îi amintește pe Gyla (Gyula) și Ahtum.
• Țara Românească, anul 1247 — Diploma cavalerilor ioaniți menționează cnezatele lui Ioan și Farcaș și voievodatele lui Litovoi și Seneslau.
• Moldova — „țări”, câmpuri și codri (Țara Sipenițului, Câmpul lui Dragoș), amintite în izvoare mai târzii.

Diploma cavalerilor ioaniți din 1247 este cel mai important izvor pentru acest subiect: ea dovedește că la mijlocul secolului al XIII-lea existau deja formațiuni politice românești, cu conducători, oaste și o ierarhie socială proprie. Greșeala tipică e plasarea lui Gelu în Țara Românească sau a lui Litovoi în Transilvania — leagă mereu numele de spațiu.

Formarea statelor medievale românești

Statele medievale românești s-au format în secolul al XIV-lea, prin unirea formațiunilor mai mici sub un singur conducător, în condiții externe favorabile (slăbirea dominației tătare și criza dinastică din Ungaria).

Țara Românească: tradiția vorbește despre descălecatul lui Negru Vodă din Făgăraș (1290). Istoric, întemeietorul real este Basarab I. Momentul decisiv: bătălia de la Posada (9–12 noiembrie 1330), în care Basarab l-a învins pe regele Ungariei, Carol Robert de Anjou. Posada înseamnă câștigarea independenței Țării Românești — asta e semnificația cerută la examen, nu doar data.

Moldova: s-a format în două etape. Întâi descălecatul lui Dragoș (în jurul anului 1345–1354) — voievod din Maramureș, așezat de regele Ungariei ca să conducă o marcă de apărare împotriva tătarilor; Moldova era deci dependentă de Ungaria. Apoi, în 1359, un alt voievod maramureșean, Bogdan, s-a răsculat împotriva regelui, a trecut munții, i-a alungat pe urmașii lui Dragoș și a obținut independența Moldovei. Confuzia clasică: Dragoș întemeiază Moldova dependentă, Bogdan I o face independentă.

Transilvania a avut alt destin: cucerită treptat de Regatul Ungariei (secolele XI–XIII), a fost organizată ca voievodat autonom în cadrul regatului — deci nu a devenit stat independent. Dobrogea, condusă de Dobrotici în secolul al XIV-lea, a fost unită cu Țara Românească de Mircea cel Bătrân, apoi cucerită de otomani.

Identitate și alteritate în Europa medievală

Identitatea înseamnă trăsăturile prin care o comunitate se recunoaște pe sine: limba, religia, obiceiurile, memoria trecutului comun. Alteritatea înseamnă raportarea la „celălalt” — la cel diferit. Cele două noțiuni merg împreună: un popor își descoperă identitatea mai ales când se compară cu vecinii.

Pentru români, identitatea medievală s-a sprijinit pe trei piloni:

• limba română, de origine latină, care îi deosebea de toți vecinii (slavi și maghiari);
• credința creștină ortodoxă, primită în forma răsăriteană, cu influență bizantină și slavonă (slavona a fost limba bisericii și a cancelariei domnești până în secolul al XVII-lea);
• conștiința romanității — amintirea descendenței din romani, consemnată și de călătorii străini.

Aici apare o particularitate care se cere explicată: românii sunt un popor romanic prin limbă și origine, dar ortodox prin credință — o punte între Apusul latin și Răsăritul bizantin. Spațiul românesc a fost astfel o zonă de întâlnire: sașii și secuii colonizați în Transilvania, negustorii, călugării și diplomații au adus contacte permanente cu ambele lumi. Alteritatea nu a însemnat doar conflict, ci și schimb: arhitectura gotică a bisericilor săsești, tehnicile agricole, drumurile comerciale care legau Brașovul și Sibiul de porturile dunărene arată o conviețuire care a modelat identitatea fiecărei comunități.

Test — 6 întrebări ca la examen