Iluminismul și reformele din secolul al XVIII-lea

Capitolul analizează ideile iluministe și aplicarea lor în planul reformelor politice și sociale în Europa și în spațiul românesc.

Principiile iluminismului european

Iluminismul este marele curent de idei al secolului al XVIII-lea — numit și „Secolul Luminilor” — care a pus rațiunea în locul tradiției și al autorității necontestate. „Luminile” sunt tocmai cunoașterea și rațiunea, chemate să risipească „întunericul” ignoranței, al superstițiilor și al abuzurilor.

Principiile de bază, pe care trebuie să le poți enumera și explica:

• încrederea în rațiune: orice instituție, lege sau obicei trebuie judecat rațional, nu acceptat doar pentru că e vechi;
• drepturile naturale: oamenii se nasc cu drepturi pe care nimeni nu le poate lua — viața, libertatea, proprietatea (idee formulată de englezul John Locke, precursor al iluminismului);
• egalitatea în fața legii — atac direct la privilegiile nobilimii și ale clerului;
• contractul social: puterea vine de la popor, iar suveranul care încalcă înțelegerea își pierde legitimitatea;
• toleranța religioasă și libertatea de exprimare;
• încrederea în educație și progres: oamenii pot îmbunătăți societatea prin știință și școală.

Ideile au circulat prin cărți, gazete, saloane literare și academii — iar instrumentul-simbol al epocii a fost Enciclopedia franceză (1751–1772), coordonată de Diderot și d'Alembert: un uriaș dicționar al tuturor cunoștințelor, scris în spirit critic, la care au colaborat marii filosofi ai vremii.

Pentru examen, fixează contrastul: absolutismul de drept divin spunea că puterea vine de la Dumnezeu și aparține integral regelui; iluminismul răspunde că puterea vine de la popor și trebuie limitată de legi și de drepturile omului. Din această răsturnare se vor naște revoluțiile de la sfârșitul secolului — cea americană (1776) și cea franceză (1789).

Montesquieu, Voltaire, Rousseau — ideile politice

Trei gânditori francezi dau nucleul politic al iluminismului; asocierea autor–operă–idee este cerința standard de examen.

Montesquieu – opera: „Despre spiritul legilor” (1748). Ideea centrală: separarea puterilor în stat. Puterea trebuie împărțită în trei ramuri — legislativă (face legile), executivă (le aplică) și judecătorească (judecă după ele) — pentru ca nicio persoană sau instituție să nu le dețină pe toate: „puterea trebuie să oprească puterea”. Modelul său de echilibru era monarhia engleză. Principiul separării puterilor stă la baza tuturor constituțiilor democratice moderne — inclusiv a Constituției României.

Voltaire – spirit strălucit și polemic, autor de povestiri filosofice („Candid”), tragedii și mii de scrisori. Cauzele lui: toleranța religioasă (a apărat public victime ale fanatismului, precum familia Calas), libertatea de gândire și de exprimare, critica abuzurilor Bisericii și ale justiției. Nu era republican: idealul său era un monarh luminat, sfătuit de filosofi — de aceea a corespondat cu Frederic al II-lea și cu Ecaterina a II-a.

Jean-Jacques Rousseau – opera politică: „Contractul social” (1762), cu formula celebră: „Omul s-a născut liber, dar pretutindeni este în lanțuri”. Ideile centrale: suveranitatea poporului — legile legitime exprimă voința generală a cetățenilor, nu voința unui rege; egalitatea între oameni; în „Emil”, o pedagogie nouă, apropiată de natură. Rousseau este cel mai radical dintre cei trei: gândirea lui a inspirat direct republicanismul Revoluției franceze.

Schema de memorat fără confuzii: - Montesquieu → separarea puterilor; - Voltaire → toleranță și libertate de exprimare, sub un monarh luminat; - Rousseau → suveranitatea poporului și contractul social.

Capcana clasică: atribuirea „Contractului social” lui Montesquieu sau a separării puterilor lui Rousseau — subiectele mizează des pe această încrucișare.

Despotismul luminat în Europa

Despotismul luminat (sau absolutismul luminat) este forma de guvernare a secolului al XVIII-lea în care monarhi absoluti au aplicat de sus, prin reforme, unele idei iluministe — fără a renunța însă la puterea lor nelimitată. Formula care îl rezumă: „totul pentru popor, nimic prin popor” — reformele se fac pentru supuși, dar fără a-i întreba.

De ce au adoptat monarhii ideile filosofilor? Nu din generozitate, ci pentru eficiența statului: supuși mai educați și mai sănătoși înseamnă impozite mai mari și armate mai bune. Aceasta este nuanța critică pe care o cer subiectele.

Reprezentanții de reținut:

• Frederic al II-lea al Prusiei (1740–1786) – „regele-filosof”, prieten prin corespondență cu Voltaire; se considera „primul slujitor al statului”. Reforme: toleranță religioasă, învățământ elementar obligatoriu, codificarea legilor, interzicerea torturii; dar a păstrat șerbia și privilegiile nobilimii (iuncherii), baza armatei sale;
• Ecaterina a II-a a Rusiei (1762–1796) – corespondentă a lui Voltaire și Diderot; a modernizat administrația și educația, a secularizat averi bisericești; dar sub domnia ei șerbia s-a înăsprit, iar răscoala lui Pugaciov a fost înecată în sânge — exemplul perfect al limitelor despotismului luminat;
• Iosif al II-lea al Austriei (1780–1790) – cel mai radical: Edictul de toleranță (1781), desființarea șerbiei în părți ale imperiului, controlul statului asupra Bisericii, școli în limbile popoarelor imperiului. Multe reforme au fost retrase la sfârșitul vieții sub presiunea nobilimii — semn al fragilității reformelor impuse doar de sus.

Bilanțul pentru examen: despotismul luminat a modernizat statele (administrație, școli, justiție), dar nu a atins fondul problemei — absolutismul însuși și societatea de privilegii. Acolo unde reformele de sus s-au oprit, schimbarea a venit de jos, prin revoluție: contrastul dintre calea prusaco-austriacă și calea franceză de la 1789 este o temă de sinteză frecventă.

Școala Ardeleană și iluminismul românesc

Iluminismul românesc s-a manifestat cel mai puternic în Transilvania, unde românii — majoritari numeric, dar excluși din rândul „națiunilor” privilegiate încă de la Unio Trium Nationum (1437) — aveau cea mai mare nevoie de argumentele rațiunii pentru a-și cere drepturile.

Contextul: prin unirea religioasă cu Roma (1697–1701), o parte a clerului ortodox român a acceptat autoritatea papei, păstrând ritul răsăritean — așa a apărut Biserica Greco-Catolică (unită). În schimb, românii uniți au primit promisiunea egalității cu catolicii și, mai ales, acces la școli înalte: la Blaj (unde episcopul Inochentie Micu-Klein a mutat centrul eparhiei), la Roma și la Viena. Din aceste școli s-a născut elita intelectuală a Școlii Ardelene. Inochentie Micu-Klein a fost precursorul: în memoriile sale către Curtea din Viena a cerut, primul, drepturi pentru întreaga națiune română, argumentând cu vechimea și romanitatea ei — și a plătit cu exilul.

Școala Ardeleană — corifeii și operele:

• Samuil Micu – „Istoria și lucrurile și întâmplările românilor”; coautor al Bibliei de la Blaj (1795);
• Gheorghe Șincai – „Hronica românilor și a mai multor neamuri”;
• Petru Maior – „Istoria pentru începutul românilor în Dachia” (1812);
• Ion Budai-Deleanu – „Țiganiada”, prima epopee a literaturii române.

Ideile lor centrale: originea romană a poporului român, latinitatea limbii, continuitatea românilor în Dacia — argumente istorice puse direct în slujba luptei politice. Micu și Șincai au elaborat și primele lucrări de gramatică ce propuneau scrierea cu alfabet latin în locul celui chirilic („Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”, 1780).

Momentul politic culminant: Supplex Libellus Valachorum (1791) — memoriul înaintat împăratului Leopold al II-lea, prin care românii cereau recunoașterea ca națiune egală cu celelalte, reprezentare proporțională în dietă și funcții, folosind argumentele istorice ale Școlii Ardelene. Dieta Transilvaniei l-a respins, dar documentul rămâne primul program politic modern al românilor ardeleni.

În Moldova și Țara Românească, iluminismul a pătruns mai discret, prin academiile domnești, boierii cu studii apusene și primele proiecte de reformă — pregătind generația de la 1821–1848.

Reformele habsburgice în Transilvania

După pacea de la Karlowitz (1699), Transilvania a intrat oficial sub stăpânirea Habsburgilor, ca principat distinct condus de la Viena. Secolul al XVIII-lea aduce aici valul de reforme al despotismului luminat — cu efecte directe asupra românilor.

Maria Terezia (1740–1780):

• a consolidat administrația și fiscalitatea imperială;
• a înființat regimentele de graniță (inclusiv două românești, la Năsăud și Orlat) — grănicerii primeau pământ și libertate personală în schimbul serviciului militar, iar satele grănicerești au devenit focare de școală românească;
• prin reglementarea urbarială numită „Certa puncta” (1769) a încercat să limiteze abuzurile nobilimii asupra iobagilor, fixându-le obligațiile;
• a sprijinit școlile, inclusiv pe cele confesionale românești.

Iosif al II-lea (1780–1790) — împăratul reformator prin excelență, care a călătorit de două ori prin Transilvania și a văzut cu ochii lui mizeria iobagilor români:

• Edictul de toleranță (1781): libertate de cult pentru necatolici — ortodocșii români au putut, în sfârșit, să-și construiască biserici și să ocupe funcții;
• desființarea iobăgiei în Transilvania (1785) — hotărâtă după marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784): țăranii, în majoritate români, s-au ridicat împotriva obligațiilor feudale; răscoala a fost reprimată, Horea și Cloșca au fost executați prin tragere pe roată, dar împăratul a desființat legarea de glie — țăranii puteau de acum să se mute, să învețe meserii, să se căsătorească liber (pământul a rămas însă al nobililor);
• centralizare și germanizare administrativă, recensăminte și conscripții — care au produs și rezistența nobilimii maghiare.

La moartea sa, Iosif al II-lea a revocat majoritatea reformelor, cu excepția Edictului de toleranță și a desființării iobăgiei — detaliu de precizie care aduce puncte.

Bilanțul pentru români: reformele habsburgice nu au adus egalitatea politică — Supplex-ul din 1791 a fost respins —, dar au deschis porți esențiale: școli, biserici, serviciu militar, libertate personală. Pe aceste temelii, iluminismul Școlii Ardelene a putut transforma o populație de iobagi într-o națiune conștientă de drepturile ei — pregătind programul politic românesc al secolului al XIX-lea.

Test — 6 întrebări ca la examen