Secolul XX – de la democrație la totalitarism

Elevii analizează marile transformări politice ale secolului XX, cu accent pe regimurile totalitare și pe cele două războaie mondiale.

Primul Război Mondial și participarea României

Primul Război Mondial (1914–1918) a izbucnit din rivalitățile marilor puteri, organizate în două blocuri: Antanta (Franța, Anglia, Rusia) și Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, ulterior Imperiul Otoman și Bulgaria). Scânteia: asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, moștenitorul tronului austro-ungar, la Sarajevo (28 iunie 1914). Războiul a adus noutăți teribile: tranșeele, gazele de luptă, tancurile, aviația — un „război total” care a mobilizat întreaga societate.

România a păstrat neutralitatea între 1914 și 1916, deși era legată formal de Puterile Centrale printr-un tratat secret din 1883. Motivul alegerii finale: obiectivul național — eliberarea românilor din Austro-Ungaria (Transilvania, Bucovina) — nu se putea realiza decât alături de Antanta. În august 1916, România a semnat convenția cu Antanta (care îi promitea Transilvania, Banatul și Bucovina) și a intrat în război.

Desfășurarea, pe scurt: după succese inițiale în Transilvania, contraofensiva germano-bulgară a dus la pierderea Bucureștiului (decembrie 1916); autoritățile și armata s-au retras în Moldova. În vara lui 1917, armata română refăcută a obținut victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz („Pe aici nu se trece!”, generalul Eremia Grigorescu). Ieșirea Rusiei din război (după revoluția bolșevică) a lăsat România singură, silită să semneze pacea de la Buftea-București (mai 1918). În noiembrie 1918, cu Antanta victorioasă, România a reintrat în război, terminând conflictul în tabăra învingătoare.

Marea Unire din 1918

Anul 1918 este anul astral al istoriei românești: prăbușirea imperiilor vecine (rus și austro-ungar) și principiul autodeterminării popoarelor (proclamat de președintele american Woodrow Wilson) au făcut posibilă unirea tuturor provinciilor românești cu Regatul României.

Cele trei momente, în ordine cronologică — ordinea însăși e cerută la examen:

• 27 martie 1918 – Basarabia: Sfatul Țării de la Chișinău votează unirea cu România (Basarabia fusese anexată de Rusia în 1812, iar după revoluția rusă își proclamase autonomia și apoi independența ca Republică Democratică Moldovenească);
• 15/28 noiembrie 1918 – Bucovina: Congresul General de la Cernăuți votează unirea (provincia fusese anexată de Austria în 1775);
• 18 noiembrie / 1 decembrie 1918 – Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul: Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, cu peste 100.000 de participanți, votează unirea prin Rezoluția de la Alba Iulia, citită de Vasile Goldiș. Rezoluția promitea reforme democratice: vot universal, reformă agrară, drepturi pentru minorități.

S-a format astfel România Mare: teritoriul și populația aproape s-au dublat. Unirea a fost recunoscută internațional prin sistemul tratatelor de la Paris (1919–1920) — pentru Transilvania, tratatul de la Trianon (4 iunie 1920) cu Ungaria. De reținut nuanța: unirea a fost înfăptuită de voința adunărilor românești, iar tratatele doar au recunoscut-o — nu au creat-o ele.

Democrație și totalitarism în Europa interbelică

După 1918, harta politică a Europei s-a schimbat: au apărut state noi, iar votul universal a lărgit democrația. Dar criza economică, umilințele tratatelor de pace și frica de comunism au împins multe state spre regimuri totalitare — regimuri care controlează total statul și societatea.

Trăsăturile comune ale totalitarismelor (grilă frecventă):

• partid unic și lider-cult (Führer, Duce, „tătucul” Stalin);
• ideologie oficială obligatorie;
• poliție politică și teroare (Gestapo, NKVD);
• cenzură și propagandă — controlul presei, școlii, artei;
• desființarea opoziției și a alegerilor libere.

Cele trei regimuri de cunoscut:

• comunismul sovietic – instaurat prin revoluția bolșevică din 1917 condusă de Lenin; sub Stalin: colectivizare forțată, foamete, Marea Teroare, lagărele Gulag; ideologia promitea egalitatea, dar a desființat proprietatea privată și libertatea;
• fascismul italian – Benito Mussolini, „Marșul asupra Romei” (1922); stat corporatist, cult al națiunii și al violenței;
• nazismul german – Adolf Hitler, numit cancelar în ianuarie 1933; ideologie rasistă și antisemită (legile de la Nürnberg, 1935), care a dus la Holocaust. Diferența de accent cerută la comparații: comunismul invoca lupta de clasă, nazismul — rasa; ambele au produs crime în masă.

Democrațiile (Franța, Anglia) au răspuns șovăielnic, prin politica de conciliere (cedări în fața lui Hitler, culminând cu acordul de la München, 1938) — lecția istorică: cedările nu au oprit agresorul, ci l-au încurajat.

România interbelică: de la democrație la dictaturi

România Mare a pornit la drum cu reforme democratice majore: votul universal masculin (1918), reforma agrară (1921 — cea mai amplă din regiune, a împroprietărit circa 1,4 milioane de familii) și Constituția din 1923, care consacra monarhia constituțională, separarea puterilor și drepturile cetățenești.

Viața politică a fost dominată de două mari partide: Partidul Național Liberal (Ion I.C. Brătianu; guvernarea de refacere din anii 1920, deviza „prin noi înșine”) și Partidul Național Țărănesc (fondat 1926, Iuliu Maniu; a guvernat din 1928). Cultura a înflorit: universități, avangardă, mari nume mondiale (Enescu, Brâncuși, Eliade, istoricul Nicolae Iorga).

Democrația s-a degradat însă pas cu pas:

• criza economică din 1929–1933 a sărăcit populația și a discreditat partidele;
• a crescut extremismul de dreapta: Legiunea Arhanghelului Mihail (Garda de Fier), mișcare ultranaționalistă, antisemită și violentă, care a recurs la asasinate politice;
• regele Carol al II-lea (din 1930) a subminat partidele, iar în februarie 1938 a instaurat dictatura regală: constituție nouă, partide dizolvate, partid unic de fațadă (Frontul Renașterii Naționale);
• în septembrie 1940, după prăbușirea granițelor, Carol al II-lea a abdicat; a urmat statul național-legionar (generalul Ion Antonescu împreună cu legionarii), iar din ianuarie 1941, după rebeliunea legionară, dictatura militară a lui Antonescu.

Schema de reținut: democrație (1918–1938) → dictatură regală (1938–1940) → dictatură legionaro-militară, apoi militară (1940–1944) — alunecarea completă a unei democrații în mai puțin de un deceniu.

Al Doilea Război Mondial și România

Al Doilea Război Mondial (1939–1945) a fost declanșat de Germania nazistă prin invadarea Poloniei (1 septembrie 1939), după ce Hitler și Stalin semnaseră pactul Ribbentrop-Molotov (23 august 1939) — un pact de neagresiune cu un protocol secret care împărțea Europa de Est în sfere de influență. Pentru România, protocolul a fost catastrofal.

Anul 1940 — prăbușirea României Mari (cele trei pierderi, cu beneficiarul lor):

• iunie 1940 – URSS ocupă, prin ultimatum, Basarabia și nordul Bucovinei;
• 30 august 1940 – prin Dictatul de la Viena, impus de Germania și Italia, nord-vestul Transilvaniei trece la Ungaria;
• septembrie 1940 – prin tratatul de la Craiova, Cadrilaterul (sudul Dobrogei) revine Bulgariei.

Sub Antonescu, România a intrat în război la 22 iunie 1941, alături de Germania, pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei — recuperate în primele luni. Continuarea războiului dincolo de Nistru (Odessa, Stalingrad) a adus pierderi uriașe. În acești ani, regimul Antonescu poartă răspunderea pentru Holocaustul din România: pogromul de la Iași (iunie 1941) și deportarea evreilor în Transnistria, unde au pierit sute de mii; romii au fost și ei deportați.

La 23 august 1944, regele Mihai I l-a arestat pe Antonescu, iar România a trecut de partea Națiunilor Unite, scurtând războiul; armata română a luptat apoi pentru eliberarea Transilvaniei, în Ungaria și Cehoslovacia. Prin tratatul de pace de la Paris (1947), nord-vestul Transilvaniei a revenit României, dar Basarabia și nordul Bucovinei au rămas în URSS, iar România a fost tratată ca stat învins — poartă deschisă pentru ocupația sovietică și comunizare.

Test — 6 întrebări ca la examen