Secolul al XVII-lea – crize și transformări europene

Capitolul urmărește conflictele politice și religioase, absolutismul monarhic și noile modele de organizare statală în Europa secolului XVII.

Războiul de Treizeci de Ani (1618–1648)

Războiul de Treizeci de Ani a fost cel mai mare conflict european de până atunci — început ca război religios, între catolici și protestanți, și încheiat ca război politic, pentru echilibrul puterii în Europa. Această transformare pe parcurs este chiar ideea centrală cerută la examen.

Scânteia: defenestrarea de la Praga (1618) — nobilii protestanți cehi, revoltați împotriva împăratului habsburgic catolic, i-au aruncat pe reprezentanții acestuia pe fereastra castelului. Boemia s-a răsculat, iar conflictul s-a extins treptat în tot Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană.

Etapele — nu trebuie memorate în detaliu, ci înțeleasă logica lărgirii: rând pe rând au intervenit Danemarca, apoi Suedia (regele Gustav Adolf, campion al taberei protestante) și în final Franța catolică, condusă de cardinalul Richelieu — care s-a alăturat taberei protestante! De ce? Pentru că interesul politic al Franței era slăbirea Habsburgilor care o încercuiau. Acesta este exemplul clasic de rațiune de stat: interesul statului trece înaintea solidarității religioase.

Războiul, purtat mai ales pe pământ german, a adus distrugeri cumplite: jafuri, foamete, epidemii; unele regiuni germane și-au pierdut o treime până la jumătate din populație.

Încheierea: pacea din Westfalia (1648) — un moment de cotitură:

• a consacrat egalitatea confesiunilor (catolică, luterană, calvină) în imperiu;
• a confirmat fărâmițarea Germaniei în peste 300 de state practic suverane, amânând unificarea germană cu peste două secole;
• a recunoscut independența Provinciilor Unite (Olanda) și a Elveției;
• a inaugurat sistemul modern al relațiilor internaționale, bazat pe state suverane și pe echilibrul puterii, negociat la congrese — de aceea se vorbește despre „sistemul westfalic” până astăzi.

Marii câștigători: Franța, devenită prima putere a continentului, și Suedia, stăpâna Balticii. Marele învins: împăratul habsburgic, a cărui autoritate asupra Germaniei a rămas doar formală.

Absolutismul francez: Ludovic al XIV-lea

Absolutismul este forma de guvernare în care întreaga putere aparține monarhului, nelimitată de alte instituții: regele face legea, o aplică și judecă, considerându-se răspunzător doar în fața lui Dumnezeu (monarhie de „drept divin”).

Temeliile absolutismului francez au fost puse de cardinalii Richelieu și Mazarin, care au îngenuncheat nobilimea rebelă și au întărit administrația centrală. Desăvârșirea îi aparține lui Ludovic al XIV-lea (1643–1715) — „Regele Soare”, cea mai lungă domnie din istoria Europei. Formula care i se atribuie, „Statul sunt eu”, rezumă perfect doctrina absolutistă, chiar dacă istoricii se îndoiesc că a rostit-o întocmai.

Instrumentele puterii absolute — pe acestea le cer subiectele:

• guvernare personală: după moartea lui Mazarin (1661), regele nu a mai numit prim-ministru; Statele Generale (adunarea stărilor) nu au mai fost convocate deloc;
• administrație centralizată: intendenții, funcționari numiți și revocați de rege, controlau provinciile;
• economia dirijată: ministrul Colbert a aplicat mercantilismul — statul sprijină manufacturile și exporturile, limitează importurile, adună aur în țară;
• armata permanentă, cea mai mare a Europei, folosită în războaie repetate de expansiune;
• controlul religiei: prin revocarea Edictului de la Nantes (1685), protestanții au pierdut libertatea de cult; sute de mii de hughenoți — mulți meșteșugari pricepuți — au emigrat, în paguba economiei franceze;
• controlul nobilimii prin fast: palatul de la Versailles, construit ca decor al puterii, i-a transformat pe marii nobili în curteni dependenți de favorurile regelui.

Bilanțul: Franța a devenit modelul politic și cultural al Europei (limba franceză, eticheta, arta clasică), dar războaiele nesfârșite și luxul curții au epuizat finanțele — povară care va contribui, peste decenii, la izbucnirea Revoluției franceze.

Contrastul de reținut pentru examen: în timp ce Franța desăvârșea absolutismul, Anglia mergea în direcția exact opusă — limitarea puterii regale.

Revoluția engleză și monarhia constituțională

În Anglia, regii din dinastia Stuart — Iacob I și mai ales Carol I — au încercat să guverneze absolutist, fără Parlament, instituție cu tradiție de secole (din 1215, Magna Carta îngrădise deja puterea regelui, iar impozitele noi cereau acordul Parlamentului).

Conflictul a escaladat: Carol I a domnit 11 ani fără Parlament, a impus taxe fără acordul acestuia și a persecutat puritanii (protestanți radicali). Nevoit să reconvoace Parlamentul în 1640 pentru bani, regele a intrat în conflict deschis cu acesta — și în 1642 a izbucnit războiul civil dintre tabăra regală („cavalerii”) și armata Parlamentului („capetele rotunde”).

Momentele de reținut:

• Oliver Cromwell a organizat armata parlamentară de tip nou („Noul Model”), care a zdrobit forțele regale;
• 1649 – Carol I este judecat și executat public — eveniment fără precedent: un rege condamnat de supușii săi; Anglia devine republică (Commonwealth);
• 1653–1658 – Cromwell guvernează ca Lord Protector, în fapt o dictatură militară;
• 1660 – după moartea lui Cromwell, monarhia este restaurată (Carol al II-lea), dar tensiunile cu Parlamentul reapar;
• 1688 – „Revoluția Glorioasă”: Parlamentul îl detronează fără vărsare de sânge pe catolicul Iacob al II-lea și îi cheamă pe tron pe Wilhelm de Orania și Maria;
• 1689 – „Bill of Rights” (Declarația drepturilor): documentul-cheie. Regele nu mai poate suspenda legile, percepe impozite sau menține armată fără acordul Parlamentului; alegerile și dezbaterile parlamentare sunt libere.

Astfel s-a născut monarhia constituțională (parlamentară): regele domnește, dar puterea reală de legiferare aparține Parlamentului — modelul opus absolutismului francez.

Comparația-standard de examen: Franța — putere concentrată în mâinile regelui, fără adunări reprezentative; Anglia — putere partajată, îngrădită de lege și de Parlament. Modelul englez va inspira iluminismul și constituțiile moderne.

Țările Române în secolul al XVII-lea

În secolul al XVII-lea, Țările Române rămân sub suzeranitate otomană, dar contextul european — slăbirea treptată a Porții după 1683 (eșecul asediului Vienei) și ascensiunea Habsburgilor, Poloniei și mai apoi a Rusiei — le-a lăsat un spațiu de manevră pe care domnii pricepuți l-au folosit.

Caracteristicile epocii:

• domnii lungi și stabile au alternat cu perioade de instabilitate; tributul și darurile către Poartă au crescut, iar domniile se obțineau tot mai des prin plăți la Constantinopol;
• Matei Basarab în Țara Românească (1632–1654) și Vasile Lupu în Moldova (1634–1653) — contemporani și rivali — au dat țărilor lor o epocă de prosperitate și ctitorii: primele legiuiri tipărite (pravilele), biserici fastuoase (Trei Ierarhi din Iași), academii domnești;
• Șerban Cantacuzino (1678–1688) și mai ales Constantin Brâncoveanu (1688–1714) în Țara Românească au practicat o diplomație de echilibru între otomani și Habsburgi; epoca brâncovenească a dat stilul brâncovenesc în artă și o strălucită activitate tipografică (Biblia de la București, 1688 — prima traducere integrală a Bibliei în română, sub Șerban Cantacuzino). Brâncoveanu a sfârșit tragic: mazilit și executat la Constantinopol împreună cu cei patru fii (1714);
• în Moldova, Dimitrie Cantemir (1710–1711), cărturar de talie europeană, s-a aliat cu țarul Petru cel Mare al Rusiei; după înfrângerea de la Stănilești (1711), a plecat în exil în Rusia.

Consecința politică majoră, care încheie secolul: pierzând încrederea în domnii pământeni, Poarta a instaurat regimul fanariot — domni numiți direct de sultan dintre grecii din cartierul Fanar al Constantinopolului (în Moldova din 1711, în Țara Românească din 1716). Autonomia s-a restrâns sever: fără politică externă proprie, fără armată, cu domnii scurte și fiscalitate apăsătoare.

În Transilvania, principatul autonom sub suzeranitate otomană (condus de principi calvini precum Gabriel Bethlen sau Gheorghe Rákóczi) a trecut, după 1683–1699 (pacea de la Karlowitz), sub stăpânirea Habsburgilor — schimbare de stăpân care va marca istoria românilor ardeleni în secolul următor.

Mihai Viteazul și prima unire politică a Țărilor Române

Mihai Viteazul, domn al Țării Românești (1593–1601), este figura care leagă lupta antiotomană de ideea unirii politice a celor trei țări române.

Contextul: papalitatea și Habsburgii organizaseră Liga Sfântă, o coaliție creștină antiotomană. Mihai a aderat la ea și a declanșat răscoala antiotomană în 1594, atacând garnizoanele turcești de la Dunăre.

Momentele militare:

• 23 august 1595 – bătălia de la Călugăreni: cu o oaste mult mai mică, Mihai lovește armata marelui vizir Sinan-pașa într-un teren mlăștinos, îngust, pe râul Neajlov — victorie tactică strălucită. Pentru că raportul de forțe rămânea zdrobitor, Mihai s-a retras apoi spre munți, așteptând ajutor din Transilvania. Reține nuanța: Călugăreni este o victorie, dar campania a fost salvată abia prin contraofensiva de la Giurgiu (octombrie 1595), alături de oastea transilvăneană;
• 1597–1598 – pace avantajoasă cu Poarta, care recunoaște domnia lui Mihai.

Unirea din 1599–1600 — succesiunea exactă cade la examen:

• 1599 – principele Transilvaniei, Andrei Báthory, ostil lui Mihai, îi cere să părăsească tronul. Mihai intră în Transilvania și învinge la Șelimbăr (28 octombrie 1599), apoi intră triumfal în Alba Iulia, preluând conducerea principatului;
• mai 1600 – Mihai îl alungă pe Ieremia Movilă din Moldova, aflată în orbita polonă. Titlul său din vara lui 1600: „domn al Țării Românești, al Ardealului și a toată Țara Moldovei” — pentru prima dată, cele trei țări sub o singură autoritate.

Unirea a durat doar câteva luni. Cauzele destrămării: ostilitatea marilor puteri vecine (Habsburgii o voiau pentru ei, Polonia își voia influența în Moldova), răscoala nobilimii maghiare din Transilvania (înfrângerea lui Mihai la Mirăslău, septembrie 1600) și lipsa unei baze interne solide. Reconciliat cu împăratul, Mihai câștigă alături de generalul Basta bătălia de la Gurăslău (august 1601), dar la scurt timp este asasinat din ordinul aceluiași Basta, pe Câmpia Turzii (9/19 august 1601).

Semnificația — formulare de punctaj: unirea din 1600 a fost determinată de rațiuni politico-militare ale momentului, nu de un program național modern; dar posteritatea a transformat fapta lui Mihai în simbol și precedent al unității românești, invocat de generația care a înfăptuit România modernă în secolul al XIX-lea.

Test — 6 întrebări ca la examen