Cultura și civilizația în spațiul românesc medieval și premodern

Sunt prezentate realizările culturale, artistice și de învățământ din spațiul românesc în Evul Mediu și în perioada premodernă.

Ctitoriile domnești — arhitectura medievală românească

Ctitoria este o biserică, mănăstire sau alt așezământ ridicat pe cheltuiala unui ctitor — domn, boier sau înalt cleric — care primea în schimb dreptul de a fi pomenit la slujbe și îngropat în lăcaș. Ctitoriile erau totodată acte politice: ele arătau puterea și evlavia domnului, iar multe au fost ridicate după victorii militare.

Monumentele pe care trebuie să le poți asocia cu ctitorii lor:

• Biserica Sfântul Nicolae Domnesc de la Curtea de Argeș (secolul al XIV-lea) – primii Basarabi; cel mai vechi mare monument al Țării Românești, în stil bizantin;
• Mănăstirea Cozia – ctitoria lui Mircea cel Bătrân, care este și înmormântat acolo;
• Mănăstirea Putna (sfințită în 1470) – ctitoria de căpătâi a lui Ștefan cel Mare, necropola sa domnească; Ștefan a ridicat zeci de biserici, adesea câte una după fiecare izbândă;
• Biserica Mănăstirii Voroneț (1488) – tot Ștefan; celebră pentru frescele exterioare de mai târziu și pentru „albastrul de Voroneț”;
• Mănăstirea Curtea de Argeș (1517) – ctitoria lui Neagoe Basarab, capodoperă decorată în spirit oriental-bizantin, legată de legenda Meșterului Manole;
• Trei Ierarhi din Iași (1639) – ctitoria lui Vasile Lupu, cu fațadele acoperite în întregime de broderie sculptată în piatră;
• Mănăstirea Hurezi (1690–1697) – ctitoria lui Constantin Brâncoveanu, sinteza stilului brâncovenesc.

Pe lângă biserici, domnii au ridicat cetăți și curți domnești: cetățile Sucevei, Neamțului și Hotinului în Moldova, curțile de la Târgoviște și București în Țara Românească — iar în Transilvania s-au înălțat castele și biserici fortificate săsești (Biertan, Prejmer), incluse azi în patrimoniul mondial.

Ideea de reținut: ctitoriile sunt izvoare istorice — pisaniile (inscripțiile de deasupra intrării), portretele votive ale ctitorilor și mormintele domnești ne dau informații pe care cronicile uneori nu le păstrează.

Cronicarii și istoriografia medievală românească

Scrisul istoric românesc a evoluat în trepte, iar ordinea lor se cere la examen.

Etapa slavonă (secolele XV–XVI): primele scrieri istorice s-au redactat în slavonă, limba oficială a cancelariei și a Bisericii. La curtea lui Ștefan cel Mare s-au alcătuit letopisețele de curte (Letopisețul de la Bistrița, Letopisețul de la Putna), care consemnau faptele domnului. În Țara Românească, Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie (începutul secolului al XVI-lea) sunt o capodoperă de gândire politică și morală — un adevărat „manual al principelui” răsăritean.

Etapa românească — marii cronicari moldoveni (secolul al XVII-lea – începutul secolului al XVIII-lea), formați în școlile Poloniei, au scris în limba română:

• Grigore Ureche – „Letopisețul Țării Moldovei” (de la Dragoș până la 1594); afirmă romanitatea: „de la Râm ne tragem” — citatul obligatoriu;
• Miron Costin – continuă letopisețul (1594–1661) și scrie „De neamul moldovenilor”, prima lucrare dedicată special originii romane a românilor; a lui este și meditația „nu sunt vremile supt cârma omului, ce bietul om supt vremi”;
• Ion Neculce – „Letopisețul Țării Moldovei” (1661–1743), precedat de „O samă de cuvinte” — culegere de legende istorice (inclusiv cele despre Ștefan cel Mare); scrie cu farmec de povestitor;
• în Țara Românească: stolnicul Constantin Cantacuzino, umanist educat la Padova, autor al unei istorii a Țării Românești și al unei hărți remarcabile a țării.

Vârful erudiției: Dimitrie Cantemir — domn al Moldovei și savant de talie europeană, membru al Academiei din Berlin. Operele-cheie: „Descriptio Moldaviae” (Descrierea Moldovei, scrisă în latină la cererea Academiei), „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor” (istoria romanității românilor) și „Istoria creșterii și descreșterii Imperiului Otoman”, lucrare de referință în toată Europa secolului al XVIII-lea.

Firul roșu de subliniat într-un răspuns: de la letopisețele slavone la Cantemir, istoriografia românească se laicizează (iese de sub tutela exclusiv religioasă), trece la limba română și își face din romanitatea poporului tema centrală.

Învățământul și tiparul în spațiul românesc

Școala medievală românească a început pe lângă biserici și mănăstiri: aici se pregăteau preoții, dascălii și grămăticii (scriitorii de acte ai cancelariilor). Se învăța slavona, scrisul, cititul și cântarea bisericească.

Treptele mai înalte au apărut în epoca premodernă:

• Colegiul de la Cotnari – înființat de Despot Vodă (1562), efemer, dar semnificativ;
• Academia Vasiliană de la Trei Ierarhi, Iași – întemeiată de Vasile Lupu (1640), cu dascăli aduși de la Kiev;
• Academia Domnească de la București (Sfântul Sava, circa 1694) – ctitorie culturală a lui Constantin Brâncoveanu, cu predare în greacă, frecventată de tineri din tot sud-estul Europei;
• în Transilvania, colegiile calvine, luterane și iezuite (Cluj, Alba Iulia, Brașov) au ridicat nivelul școlilor, iar sașii aveau școli orășenești încă din secolul al XIV-lea.

Tiparul a ajuns în spațiul românesc remarcabil de devreme:

• 1508 – ieromonahul Macarie tipărește la mănăstirea Dealu Liturghierul — prima carte tipărită pe teritoriul românesc (în slavonă), la doar o jumătate de secol după Gutenberg;
• mijlocul secolului al XVI-lea – diaconul Coresi, la Brașov, tipărește zeci de cărți, dintre care esențiale sunt cele în limba română (Tetraevanghelul, 1561); prin ele, graiul muntenesc-sud-transilvănean devine temelia limbii române literare;
• 1688 – Biblia de la București („Biblia lui Șerban Cantacuzino”) — prima traducere integrală a Bibliei în limba română, monument al limbii;
• epoca brâncovenească – tipografii la București, Snagov, Râmnic, conduse de Antim Ivireanul, cărturar de origine georgiană, mitropolit al Țării Românești, care tipărește în română, greacă, arabă și georgiană — Țara Românească devine un centru tipografic pentru întreg Răsăritul creștin.

Sensul evoluției — formularea de examen: școala și tiparul au pregătit trecerea de la slavonă la limba română în biserică și cultură, proces încheiat în linii mari la sfârșitul secolului al XVII-lea.

Biserica — stâlp al culturii românești medievale

În lumea românească medievală, Biserica ortodoxă a fost instituția care a păstrat și a produs cultura scrisă — rolul jucat în Apus de mănăstirile catolice l-au avut la noi lavrele Moldovei și Țării Românești.

Contribuțiile de argumentat la examen:

• scrisul și cartea: în mănăstiri (Neamț, Putna, Bistrița, Tismana, Cozia) au funcționat scriptorii unde s-au copiat manuscrise slavone și românești. Caligraful emblematic este Gavril Uric de la Neamț, al cărui Tetraevanghel din 1429, splendid miniat, se păstrează azi la Oxford; școala de la Putna a continuat tradiția sub Ștefan cel Mare;
• învățământul: școlile mănăstirești au format preoții, dascălii și grămăticii cancelariilor domnești;
• arhivele memoriei: letopisețele de curte s-au scris de călugări, la porunca domnilor; pomelnicele și pisaniile păstrează cronologia domniilor;
• arta: pictura de frescă, icoanele, broderia liturgică (epitaful de la Putna), argintăria și miniatura s-au dezvoltat aproape exclusiv în cadru bisericesc;
• legislația: primele coduri de legi tipărite au fost pravile bisericești-laice: Cartea românească de învățătură (Iași, 1646, sub Vasile Lupu) și Îndreptarea legii (Târgoviște, 1652, sub Matei Basarab);
• legăturile cu Răsăritul ortodox: domnii români au sprijinit cu danii Muntele Athos și patriarhiile orientale căzute sub stăpânire otomană — de aceea istoricul Nicolae Iorga a numit epoca „Bizanț după Bizanț”: după căderea Constantinopolului (1453), Țările Române au preluat rolul de protectoare ale culturii bizantino-ortodoxe.

Mitropoliții au fost adesea și ctitori de limbă română: Varlaam al Moldovei (Cazania din 1643, „carte românească de învățătură” adresată întregii „seminții românești” — expresie a conștiinței de neam), Dosoftei (Psaltirea în versuri, 1673 — prima mare operă poetică în română) și Antim Ivireanul (Didahiile, predici de înaltă ținută literară).

Concluzie utilă în argumentări: în spațiul românesc, cultura medievală este aproape inseparabilă de Biserică — dar tocmai din interiorul ei s-a născut, prin traduceri și tipărituri, cultura în limba română.

Influențe bizantine și occidentale în arta românească

Arta medievală românească este o sinteză originală: fond bizantin, altoit cu elemente occidentale (gotice, apoi renascentiste și baroce) și cu tradiții locale. Capacitatea de a ilustra această sinteză cu exemple aduce punctajul maxim.

Componenta bizantină — dominantă în Țara Românească și Moldova:

• planul bisericilor (triconc — cu abside laterale), turla pe naos, iconostasul;
• pictura murală în frescă după canoanele erminiei bizantine: Hristos Pantocrator în turlă, Judecata de Apoi în pronaos sau pe fațada de vest, portretele votive ale ctitorilor;
• modele venite prin sudul slav (Serbia — biserica de la Cozia) și prin Athos.

Componenta occidentală (gotică) — puternică mai ales în Moldova lui Ștefan cel Mare și în Transilvania:

• în Moldova: contraforturile, ancadramentele de uși și ferestre în arc frânt, pietrăria sculptată — îmbinate cu planul și pictura bizantină în ceea ce istoricii de artă numesc stilul moldovenesc; capodopere: bisericile de la Putna, Neamț, Voroneț;
• în Transilvania, goticul domină direct: Biserica Neagră din Brașov (cea mai mare biserică gotică din sud-estul Europei), catedrala Sfântul Mihail din Cluj, castelul Corvinilor de la Hunedoara; apoi Renașterea pătrunde în palate și castele nobiliare (Alba Iulia, Criș).

Sinteze românești celebre:

• bisericile pictate din nordul Moldovei (secolul al XVI-lea, sub Petru Rareș): frescele exterioare de la Voroneț (Judecata de Apoi), Moldovița, Sucevița, Humor, Arbore — unice în Europa prin amploarea picturii pe fațade și prin culorile lor („albastrul de Voroneț”, „verdele de Sucevița”);
• stilul brâncovenesc (sfârșitul secolului al XVII-lea – începutul celui de-al XVIII-lea): sinteza finală, care unește tradiția bizantin-muntenească cu decorația renascentist-barocă și orientală — loggii cu coloane sculptate, ancadramente florale, foișoare; monumente-reper: mănăstirea Hurezi, palatul Mogoșoaia, biserica Stavropoleos din București. Este considerat primul stil românesc unitar, cu influență durabilă (reînviat în secolul XX ca stil neoromânesc).

Formularea de sinteză: arta românească medievală nu a copiat nici Bizanțul, nici Apusul — le-a topit într-un limbaj propriu, iar bisericile pictate ale Moldovei și stilul brâncovenesc sunt dovezile ei de originalitate recunoscute internațional.

Test — 6 întrebări ca la examen