Renașterea și Reforma

Studierea transformărilor culturale și religioase din Europa secolelor XV-XVI.

Renașterea – origini și trăsături

Renașterea este marea mișcare culturală și artistică din secolele XIV–XVI, care a „renăscut” valorile Antichității greco-romane — de aici numele ei. A apărut în Italia și de acolo s-a răspândit în toată Europa.

De ce tocmai în Italia? Motivele se cer enumerate:

• orașele italiene — Florența, Veneția, Roma, Milano — erau cele mai bogate din Europa, îmbogățite din comerț și bănci; negustorii și bancherii, precum familia Medici din Florența, au plătit artiști și învățați, devenind mecena (protectori ai artelor);
• Italia păstra la tot pasul ruinele și operele Antichității romane, izvor de inspirație aflat sub ochii tuturor;
• după căderea Constantinopolului (1453), învățați bizantini s-au refugiat în Italia, aducând manuscrise grecești.

Trăsătura de temelie a Renașterii este umanismul: o nouă concepție care pune în centru omul — demnitatea, rațiunea și puterile sale — fără a rupe însă legătura cu credința. Deviza epocii ar putea fi propoziția anticului Protagoras: omul este măsura tuturor lucrurilor. Umaniștii studiau operele antice, învățau greaca și latina clasică și credeau în educația care formează un om complet — „uomo universale”, priceput la toate, întruchipat cel mai bine de Leonardo da Vinci.

Atenție la o nuanță: Renașterea nu a copiat Antichitatea, ci a folosit-o ca model pentru a crea ceva nou; și nu a fost o mișcare anti-religioasă — marii artiști au lucrat adesea chiar pentru papi.

Marii creatori ai Renașterii

Renașterea a dat o constelație de genii, iar numele lor mari se cer cunoscute cu operele-pereche.

În artă:

• Leonardo da Vinci (1452–1519) – pictor al Giocondei (Mona Lisa) și al Cinei celei de Taină, dar și inginer, anatomist, inventator care a schițat mașini zburătoare — modelul omului universal;
• Michelangelo Buonarroti – sculptorul lui David și al Pietei, pictorul bolții Capelei Sixtine de la Roma și al Judecății de Apoi;
• Rafael Sanzio – pictorul madonelor și al frescelor de la Vatican, vestit pentru armonia desăvârșită a compozițiilor.

În literatură și gândire:

• Erasmus din Rotterdam – „prințul umaniștilor”, autorul satirei „Elogiul nebuniei”, care râdea de moravurile vremii, inclusiv de cele bisericești;
• William Shakespeare – cel mai mare dramaturg al epocii, autorul tragediilor Romeo și Julieta și Hamlet;
• Miguel de Cervantes – spaniolul care a scris „Don Quijote”, primul mare roman modern;
• Niccolò Machiavelli – florentinul care, în lucrarea „Principele”, a analizat fără ocolișuri cum se câștigă și se păstrează puterea politică.

În știință, spiritul iscoditor al Renașterii a pregătit revoluția astronomică: polonezul Nicolaus Copernic a susținut heliocentrismul — Pământul se învârte în jurul Soarelui, nu invers —, idee dusă mai departe de Galileo Galilei. Iar tiparul lui Gutenberg a purtat toate aceste idei prin Europa cu o iuțeală nemaivăzută: fără tipar, nici Renașterea, nici Reforma nu s-ar fi răspândit atât de repede.

Reforma lui Luther și răspândirea ei

Reforma este mișcarea religioasă din secolul al XVI-lea care a rupt unitatea Bisericii catolice apusene și a dat naștere Bisericilor protestante.

Cauzele nemulțumirii se adunaseră de mult: traiul în lux al unor înalți prelați, amestecul papilor în politică și, mai ales, vânzarea de indulgențe — înscrisuri prin care, în schimbul unor bani, credinciosului i se promitea iertarea pedepselor pentru păcate. Pentru mulți, asta însemna că mântuirea se cumpără.

Scânteia: în 1517, călugărul german Martin Luther a afișat la Wittenberg cele 95 de teze împotriva indulgențelor. Ideile lui de temelie:

• omul se mântuiește doar prin credință, nu prin fapte cumpărate;
• singurul izvor al credinței este Biblia, nu hotărârile papilor — de aceea Luther a tradus Biblia în germană, ca să o poată citi oricine;
• slujba să se țină în limba poporului, nu în latină; ierarhia scumpă și mănăstirile nu sunt necesare.

Excomunicat de papă, Luther a fost ocrotit de principii germani, interesați și de averile Bisericii. Adepții săi au fost numiți protestanți (de la protestul din 1529), iar confesiunea — luterană (evanghelică).

Reforma s-a ramificat repede: la Geneva, francezul Jean Calvin a întemeiat calvinismul, cu o disciplină aspră; în Anglia, regele Henric al VIII-lea a rupt legăturile cu Roma și s-a proclamat capul Bisericii anglicane — din motive mai degrabă politice și personale decât teologice. Germania a trecut prin războaie religioase încheiate cu pacea de la Augsburg (1555), după principiul: religia principelui hotărăște religia supușilor.

Contrareforma și Conciliul de la Trento

Biserica catolică nu a privit pasivă pierderea a jumătate de Europă. Răspunsul ei — reformă internă plus luptă împotriva protestantismului — poartă numele de Contrareformă (sau Reforma catolică).

Instrumentele Contrareformei, cerute de obicei la lucrări:

• Conciliul de la Trento (1545–1563) – marea adunare a Bisericii catolice care a durat, cu întreruperi, 18 ani. El a mers pe două direcții: a menținut neschimbată doctrina catolică (respingând învățăturile protestante), dar a îndreptat abuzurile: a interzis vânzarea indulgențelor, a impus disciplina clerului și înființarea de seminarii pentru pregătirea preoților;
• ordinul iezuiților (Compania lui Isus), întemeiat de Ignațiu de Loyola în 1540 – călugări organizați aproape militar, care au pus accent pe școli de foarte bună calitate și pe misiuni, de la America până în China; prin educație, iezuiții au recâștigat pentru catolicism regiuni întregi;
• Inchiziția – tribunal bisericesc care judeca abaterile de la credință, reorganizat pentru a opri răspândirea ideilor protestante, și Indexul cărților interzise – lista lucrărilor pe care credincioșii catolici nu aveau voie să le citească.

Rezultatul: sudul Europei (Italia, Spania, Portugalia, Franța în cea mai mare parte, Austria, Polonia) a rămas catolic, iar nordul (statele germane nordice, Scandinavia, Anglia, Țările de Jos nordice) a devenit protestant. Harta religioasă a Europei, desenată atunci, se recunoaște în linii mari și astăzi — iar acest lucru e bine de spus la evaluare ca exemplu de consecință de lungă durată.

Efectele Reformei și ecoul Renașterii în spațiul românesc

Efectele Reformei asupra Europei au depășit cu mult sfera bisericii:

• unitatea religioasă a Apusului s-a spart definitiv: catolici și protestanți aveau să se înfrunte în războaie religioase sângeroase, culminând mai târziu cu Războiul de 30 de ani;
• școala și alfabetizarea au făcut pași mari: protestanții voiau ca fiecare credincios să citească singur Biblia, deci trebuiau școli și traduceri;
• limbile naționale au căpătat demnitate de limbi de cultură, prin traducerile Bibliei și slujbele în graiul poporului;
• puterea statelor a crescut în dauna papalității, iar secularizarea unor averi bisericești a îmbogățit principii.

În spațiul românesc, ecourile au fost felurite:

• Reforma a prins în Transilvania: sașii au devenit luterani, mulți maghiari calvini sau unitarieni; în 1568, dieta de la Turda a proclamat libertatea celor patru religii „recepte” (catolică, luterană, calvină, unitariană) — o toleranță rară în epocă. Umbra ei: ortodoxia românilor a rămas doar „tolerată”, în afara religiilor recepte;
• efect nedorit de reformatori, dar prețios pentru cultura română: dorința de a răspândi credința în limba poporului a impulsionat tipăriturile în limba română — cărțile diaconului Coresi, tipărite la Brașov în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, au pus temelii limbii române literare;
• Renașterea a ajuns în spațiul românesc mai ales prin Transilvania: castele și palate în stil renascentist (Hunedoara a fost transformat, iar la Alba Iulia și Cluj s-au ridicat clădiri noi), umaniști precum Nicolaus Olahus, român ardelean ajuns arhiepiscop al Ungariei, prieten cu Erasmus, primul care a scris despre originea romană și unitatea românilor din cele trei țări.

Test — 6 întrebări ca la examen