România în context european la sfârșitul Evului Mediu

Prezentarea situației țărilor române în contextul transformărilor politice și culturale europene din secolele XV-XVI.

Europa și țările române în secolul al XVI-lea

Secolul al XVI-lea a schimbat raportul de forțe din jurul țărilor române, iar contextul trebuie înțeles înainte de evenimente.

Imperiul Otoman a atins apogeul sub sultanul Soliman Magnificul (1520–1566): în 1526, la Mohács, oastea Ungariei a fost zdrobită, iar în 1541 partea centrală a regatului a devenit pașalâcul de la Buda. Dispariția Regatului Ungariei a avut două urmări directe pentru români:

• Transilvania s-a transformat din voievodat în principat autonom sub suzeranitate otomană — condus de un principe ales de dietă și confirmat de sultan; toate cele trei țări române se aflau acum în aceeași situație: autonome, dar sub umbrela Porții;
• otomanii au strâns șurubul: tributul a crescut de multe ori în cursul secolului, iar amestecul în numirea domnilor a devenit regulă. Domniile s-au scurtat, tronurile se cumpărau tot mai des cu pungi de bani.

În același timp, în Europa centrală se ridica o putere rivală a otomanilor: Imperiul Habsburgic (Austria), care revendica moștenirea Ungariei și căuta aliați la Dunăre. Spre sfârșitul secolului, papa, împăratul habsburg Rudolf al II-lea și mai mulți principi au format Liga Sfântă, o alianță creștină antiotomană. Țările române, aflate chiar pe linia frontului, au fost atrase în acest război — cadrul în care avea să strălucească Mihai Viteazul. De reținut deci lanțul: Mohács (1526) → pașalâcul Buda și principatul Transilvaniei (1541) → Liga Sfântă (sfârșitul secolului) → domnia lui Mihai.

Domnitori și politică externă în secolul al XVI-lea

Între marii voievozi ai secolului al XV-lea și Mihai Viteazul, țările române nu au stat amorțite: câțiva domni au încercat, cu mijloace diferite, să apere autonomia.

• Neagoe Basarab (1512–1521), domn al Țării Românești, a ales calea diplomației și a culturii: a păstrat pacea cu Poarta, a țesut legături cu toate puterile creștine și a rămas în istorie prin ctitoria sa, biserica mănăstirii de la Curtea de Argeș, și prin „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie” — carte de înțelepciune politică și creștină, monument al culturii românești;
• Petru Rareș (1527–1538; 1541–1546), fiul lui Ștefan cel Mare, domn al Moldovei, a dus o politică externă ambițioasă, amestecându-se în luptele pentru Transilvania. În 1538, sultanul Soliman însuși a venit cu oastea împotriva lui; părăsit de boieri, Rareș a pierdut tronul, iar Moldova a simțit și mai apăsat puterea otomană — dar el a revenit la domnie în 1541, semn că Poarta prefera totuși domni pământeni;
• Ioan Vodă cel Cumplit (1572–1574), domn al Moldovei, a refuzat dublarea tributului și s-a ridicat cu armele. După izbânzi la început, a fost înfrânt la Cahul (1574), fiind trădat de o parte a boierimii, și a pierit în chinuri.

Bilanțul secolului, cerut adesea ca judecată de ansamblu: rezistența armată singură nu mai ajungea — creșterea puterii otomane cerea fie răbdare diplomatică (Neagoe), fie prilejul unei mari alianțe creștine. Acest prilej l-a oferit Liga Sfântă, iar cel care l-a folosit din plin a fost Mihai Viteazul.

Mihai Viteazul – lupta antiotomană

Mihai Viteazul a devenit domn al Țării Românești în 1593, într-un moment în care obligațiile față de Poartă deveniseră strivitoare. A aderat la Liga Sfântă și a pornit lupta.

Momentele domniei, în ordinea care se cere la examen:

• noiembrie 1594 – Mihai a dat semnalul răscoalei: creditorii otomani și garnizoana din București au fost uciși, cetățile de la Dunăre atacate — ruptura cu Poarta era totală;
• 23 august 1595 – bătălia de la Călugăreni: într-un loc mlăștinos pe râul Neajlov, oastea munteană a lovit marea armată a lui Sinan-pașa. Mihai s-a aruncat el însuși în luptă cu securea, iar otomanii au suferit pierderi grele. Atenție la nuanță — victorie tactică, dar nu decisivă: copleșit numeric, Mihai s-a retras spre munți, așteptând ajutorul aliaților;
• toamna lui 1595 – cu sprijinul principelui Transilvaniei și al lui Ștefan Răzvan din Moldova, Mihai a recucerit Târgoviștea și Giurgiu, alungând oastea otomană peste Dunăre;
• 1597–1598 – Poarta, obosită, a încheiat pace: i-a recunoscut lui Mihai domnia, cu un tribut micșorat.

De ce a putut Mihai ceea ce nu reușiseră alții? Conjunctura: războiul Ligii Sfinte lega forțele otomane pe mai multe fronturi; și energia unui comandant care a folosit clasica tactică românească — teren ales cu grijă, lovituri iuți — dublată de curaj personal. Călugăreni a rămas în memorie ca simbol al acestei domnii, evocat mai târziu și în literatură.

Unirea de la 1600 – „pohta ce-am pohtit”

Războiul antiotoman l-a împins pe Mihai spre fapta care i-a adus numele în istorie: prima unire politică a celor trei țări române.

Cum s-a înfăptuit:

• noul principe al Transilvaniei, Andrei Báthory, era omul Poloniei și cerea plecarea lui Mihai din domnie; Mihai a trecut munții și l-a învins la Șelimbăr (28 octombrie 1599), intrând triumfal în Alba Iulia la 1 noiembrie 1599, ca stăpân al Transilvaniei;
• în mai 1600, printr-o campanie fulgerătoare, Mihai l-a alungat pe Ieremia Movilă, domnul Moldovei credincios Poloniei, și a cuprins și această țară.

Pentru câteva luni, în vara anului 1600, Mihai s-a intitulat: „domn al Țării Românești, al Ardealului și a toată Țara Moldovei”. Într-un document a rămas formula sa memorabilă despre această stăpânire: „pohta ce-am pohtit”. Este important să judeci corect fapta: unirea a fost personală și de scurtă durată, ținută laolaltă de sabia și autoritatea unui singur om, nu o unire națională de tip modern — conștiința națională se va naște abia în epoca modernă. Dar precedentul a fost uriaș: s-a văzut că cele trei țări pot sta sub o singură cârmuire, iar generațiile de la 1848 și 1918 l-au privit pe Mihai ca pe un simbol și o prevestire.

Prăbușirea a venit repede: nobilimea maghiară s-a răsculat, iar generalul habsburg Basta — teoretic aliat — l-a înfrânt pe Mihai la Mirăslău (1600); polonezii au readus Movileștii în Moldova. Mihai a pierdut totul, a cerut sprijinul împăratului Rudolf al II-lea, a biruit din nou la Gurăslău (1601), dar la 9/19 august 1601, lângă Turda, a fost asasinat din ordinul lui Basta. Unirea s-a destrămat, însă amintirea ei nu a mai putut fi ștearsă.

Societate și cultură românească la răscruce de epoci

La cumpăna secolelor XVI–XVII, societatea și cultura românească purtau deopotrivă semnele Evului Mediu și mugurii epocii noi.

În societate:

• boierimea și-a întărit stăpânirea asupra pământului, iar situația țăranilor s-a înrăutățit: obligațiile crescute față de Poartă au fost aruncate în spinarea lor. Chiar Mihai Viteazul, prin așa-numita „legătură”, a întărit legarea de glie a țăranilor dependenți — dovadă că marele domn a rămas un om al vremii sale;
• în Transilvania, românii ortodocși continuau să fie excluși din rândul „națiunilor” privilegiate și al religiilor recepte.

În cultură:

• secolul al XVI-lea este secolul primelor tipărituri românești: după tipăriturile slavone ale lui Macarie (Liturghierul, 1508), diaconul Coresi a tipărit la Brașov cărți în limba română — pas hotărâtor spre limba literară; ecoul Reformei, care cerea slujbă pe înțelesul poporului, a grăbit acest proces, chiar dacă românii nu au trecut la protestantism;
• umanismul a pătruns prin Transilvania: Nicolaus Olahus scria despre originea romană și unitatea de neam a românilor; la curțile domnești au apărut cronici despre faptele domnilor, iar despre Mihai Viteazul s-au scris cronici și în țară, și în străinătate;
• arta a dat capodopere de sinteză: biserica mănăstirii Curtea de Argeș (Neagoe Basarab) și, în Moldova, mănăstirea Sucevița, ultima mare biserică pictată în exterior.

Concluzia capitolului și a clasei a VI-a: la 1600, țările române încheiau Evul Mediu cu statalitatea apărată, cu o cultură proprie în plină creștere și cu un precedent politic — unirea lui Mihai — care avea să rodească peste veacuri.

Test — 6 întrebări ca la examen