Lupta antiotomană a românilor

Prezentarea conflictelor și relațiilor românilor cu Imperiul Otoman în context european.

Expansiunea Imperiului Otoman în Europa

Imperiul Otoman a fost întemeiat de turcii conduși de Osman (de la el vine numele „otoman”) în Asia Mică, la sfârșitul secolului al XIII-lea. La mijlocul secolului al XIV-lea, otomanii au trecut în Europa și au început o înaintare care avea să sperie întregul continent.

Etapele expansiunii, în ordine:

• cucerirea Peninsulei Balcanice: sârbii au fost înfrânți în marea bătălie de la Kossovopolje („Câmpia Mierlei”, 1389), iar țaratele bulgare au fost desființate;
• 1453 – cucerirea Constantinopolului de către sultanul Mahomed al II-lea: dispariția Imperiului Bizantin, moment-cheie al întregii epoci;
• în secolul al XVI-lea, sub Soliman Magnificul, otomanii au zdrobit Ungaria la Mohács (1526) și au asediat Viena — apogeul puterii lor.

Armata otomană era uriașă pentru acele vremuri, cu un corp de elită temut, ienicerii — soldați de meserie recrutați din copii creștini luați din familiile lor și crescuți ca ostași ai sultanului.

Odată ajunse la Dunăre, oștile otomane au dat piept cu țările române. Domnitorii români au dus, timp de un secol și jumătate, o luptă de apărare cu mijloace inegale. Ei nu urmăreau cucerirea, ci păstrarea ființei statale, și au folosit o tactică potrivită unei țări mici: tactica pământului pârjolit (retragere, distrugerea recoltelor și otrăvirea fântânilor în calea invadatorului), hărțuirea și atragerea dușmanului în locuri strâmte — păduri, mlaștini, trecători.

Mircea cel Bătrân (1386–1418)

Mircea cel Bătrân, domn al Țării Românești, a fost primul mare voievod român care a înfruntat expansiunea otomană. Supranumele „cel Bătrân” nu înseamnă vârstnic, ci „cel dintâi”, cel mai vechi domn cu acest nume — confuzie măruntă, dar frecventă.

Sub domnia lui, Țara Românească a atins cea mai mare întindere teritorială: Mircea se intitula, într-un document rămas celebru, stăpân „până la Marea cea Mare”, adăugând Dobrogea la stăpânirile sale.

Fapte de reținut:

• Rovine (1394 sau 1395) – Mircea a învins marea oaste a sultanului Baiazid I Fulgerul, într-un loc mlăștinos ales cu grijă; bătălia este evocată de Eminescu în „Scrisoarea III”;
• a participat cu oastea sa la cruciada de la Nicopole (1396), alături de cavalerii apuseni; cruciada s-a încheiat cu un dezastru, în parte pentru că aceștia nu i-au ascultat sfaturile de luptător cu experiență împotriva otomanilor;
• spre sfârșitul domniei, pentru a feri țara de pustiiri, a acceptat plata tributului — o sumă anuală plătită sultanului pentru răscumpărarea păcii, țara păstrându-și domnia, legile și credința.

Mircea a fost și un diplomat abil: a încheiat alianțe cu Polonia și Ungaria și s-a amestecat în luptele pentru tron de la Constantinopolul otoman, susținând pretendenți. Este înmormântat la ctitoria sa, Mănăstirea Cozia.

Iancu de Hunedoara și cruciada târzie

Iancu de Hunedoara (circa 1441–1456) a fost voievod al Transilvaniei, iar apoi guvernator al Regatului Ungariei — un român ajuns să conducă apărarea întregului regat și, practic, a creștinătății răsăritene. Cariera lui arată că lupta antiotomană a unit cele trei țări române: Iancu a sprijinit urcarea pe tron a unor domni aliați în Moldova și Țara Românească, gândind apărarea ca pe un front comun românesc la Dunăre.

Momentele mari ale luptei sale:

• „campania cea lungă” (1443–1444) – ofensivă îndrăzneață în Balcani, până adânc în teritoriul otoman, care a silit sultanul să încheie pace;
• Varna (1444) – cruciada organizată de regele Ungariei și Poloniei s-a sfârșit tragic: regele Vladislav a murit pe câmpul de luptă, iar înfrângerea a spulberat speranța alungării otomanilor din Europa;
• Belgrad (1456) – capodopera sa: la doar trei ani după căderea Constantinopolului, Iancu a apărat cetatea Belgradului împotriva uriașei armate a lui Mahomed al II-lea, cuceritorul Bizanțului. Victoria a oprit înaintarea otomană spre centrul Europei pentru aproape 70 de ani. În amintirea ei, papa a rânduit ca clopotele să bată în fiecare zi la amiază — obicei păstrat până azi.

La scurt timp după victorie, Iancu a murit de ciumă, în tabăra de la Zemun. A fost înmormântat în catedrala din Alba Iulia, iar un contemporan l-a numit „atletul cel mai puternic al lui Hristos”.

Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare

Vlad Țepeș (domn al Țării Românești, mai ales 1456–1462) și-a primit porecla de la obiceiul de a-și pedepsi dușmanii prin tragere în țeapă — o asprime prin care a impus ordine în țară și frică dușmanilor. În 1459 a refuzat plata tributului, iar în iarna 1461–1462 a atacat garnizoanele otomane de la sud de Dunăre. Sultanul Mahomed al II-lea a invadat țara cu o armată uriașă, dar Vlad a lovit tabăra otomană în atacul de noapte de la Târgoviște (16–17 iunie 1462), încercând să-l ucidă chiar pe sultan. Deși otomanii s-au retras, boierii l-au părăsit pe Vlad, care a pierdut tronul. Faima cruzimii sale, răspândită de broșurile germane, a inspirat mult mai târziu personajul literar Dracula — dar elevul trebuie să despartă personajul istoric de legendă.

Ștefan cel Mare (1457–1504), cel mai însemnat domn al Moldovei, a domnit 47 de ani. Momente de vârf:

• Vaslui (Podul Înalt, 10 ianuarie 1475) – într-un loc îngust și mlăștinos, pe ceață, Ștefan a zdrobit marea armată otomană condusă de Soliman-pașa; a fost una dintre cele mai răsunătoare înfrângeri ale otomanilor din acel veac. Ștefan a cerut apoi ajutor principilor creștini, numind Moldova „poartă a creștinătății”; papa l-a numit „atletul lui Hristos”;
• Războieni (1476) – sultanul însuși a venit cu oastea; Ștefan a fost înfrânt în luptă, dar cetățile Moldovei au rezistat și otomanii s-au retras fără să supună țara;
• a întărit țara cu un sistem de cetăți (Suceava, Neamț, Hotin, Cetatea Albă, Chilia) și a ridicat, după tradiție, câte o biserică după fiecare izbândă — ctitorii precum Putna (unde este înmormântat) și Voroneț.

Spre sfârșitul domniei, înțelegând că ajutorul creștin nu vine, Ștefan a acceptat reluarea plății tributului, sfătuindu-și fiul, spune cronica, să închine țara otomanilor doar dacă nu o poate apăra.

Consecințele raporturilor cu Imperiul Otoman

Rezultatul unui secol și jumătate de lupte nu a fost nici victoria deplină, nici cucerirea: a fost un compromis istoric cu urmări adânci, care se cere formulat corect la examen.

Țările române nu au fost transformate în pașalâc — adică în provincie otomană condusă direct de un pașă, cum s-a întâmplat cu Serbia, Bulgaria sau, după 1541, cu Ungaria centrală (pașalâcul de la Buda). Ele au intrat sub suzeranitatea otomană, păstrându-și autonomia:

• și-au păstrat domnia proprie, boierimea, legile, credința creștină și bisericile;
• otomanii nu aveau voie, în principiu, să ridice moschei și să dețină pământuri în țările române;
• în schimb, țările plăteau tributul (haraciul) și, cu timpul, tot felul de daruri (peșcheșuri), iar domnii aveau nevoie de confirmarea sultanului.

Această situație — autonomie sub suzeranitate — este consecința directă a rezistenței lui Mircea, Iancu, Vlad și Ștefan: otomanii au înțeles că e mai profitabil să primească tribut de la niște țări greu de supus decât să le cucerească.

Alte consecințe de reținut:

• economice: obligațiile bănești și în produse au crescut mereu, mai ales în secolul al XVI-lea, apăsând greu asupra țărănimii;
• politice: amestecul otoman în numirea domnilor a sporit, iar luptele pentru tron s-au înmulțit;
• pentru Europa: rezistența românească a frânat înaintarea otomană, câștigând timp prețios pentru Apus — de aceea domnii români au fost priviți drept apărători ai întregii creștinătăți.

Test — 6 întrebări ca la examen