Cultura și civilizația medievală

Studierea realizărilor culturale, artistice și spirituale ale Evului Mediu european și românesc.

Cultura medievală europeană – școli, universități, literatură

Multă vreme, în Evul Mediu apusean, știința de carte a fost păstrată aproape numai de Biserică: școlile funcționau pe lângă mănăstiri și catedrale, iar limba culturii era latina. Călugării copiau cărțile de mână, literă cu literă, în ateliere numite scriptorii; o singură carte putea cere luni sau ani de muncă, de aceea cărțile erau rare și scumpe, uneori legate cu lanțuri de pupitrele bibliotecilor.

După anul 1100, odată cu înflorirea orașelor, cultura a ieșit treptat din mănăstiri:

• au apărut universitățile — comunități de profesori și studenți, cu privilegii proprii; cele mai vestite: Bologna (drept), Paris (teologie), Oxford. Studenții învățau mai întâi cele șapte arte liberale, apoi teologia, dreptul sau medicina;
• s-a dezvoltat literatura în limbile vorbite de popor (nu doar în latină): cântecele de vitejie, precum „Cântecul lui Roland”, romanele cavalerești despre regele Arthur, poezia trubadurilor; în Italia, Dante Alighieri a scris „Divina Comedie”;
• un pas uriaș l-a adus, la mijlocul secolului al XV-lea, Johannes Gutenberg, cu tiparul cu litere mobile: cartea a devenit mai ieftină și mai răspândită, pregătind epoca modernă.

De reținut o nuanță care se pierde ușor: Evul Mediu NU a fost un simplu „ev întunecat” — el a creat universitatea, catedrala și tiparul, adică chiar temeliile culturii europene de azi.

Arta romanică și arta gotică

Cele două mari stiluri ale arhitecturii medievale apusene sunt romanicul și goticul, iar deosebirea dintre ele este întrebarea clasică de lucrare.

Stilul romanic (secolele XI–XII) — numit așa pentru că folosea tehnici moștenite de la romani:

• ziduri groase și masive, ca de cetate;
• ferestre mici și rare — interiorul rămânea întunecos;
• arcul în semicerc (rotund) deasupra ușilor și ferestrelor;
• turnuri scunde și îndesate; bisericile romanice par niște fortărețe ale credinței.

Stilul gotic (din secolul al XII-lea, pornind din Franța):

• arcul frânt (ogiva) — cele două trăsături care se cer aproape mereu: ogiva și vitraliile;
• ziduri mai subțiri, sprijinite în exterior de contraforturi și arce de sprijin, ceea ce a permis ferestre uriașe cu vitralii — sticlă colorată care umple interiorul de lumină;
• turnuri înalte și zvelte, care par că se avântă spre cer.

Catedralele gotice celebre: Notre-Dame din Paris, catedralele din Chartres și Reims. Construirea unei catedrale putea dura peste o sută de ani și mobiliza întregul oraș.

Trucul de memorare pe care îl folosesc profesorii: romanic = rotund, robust, întunecat; gotic = ogivă, înălțime, lumină. În Transilvania întâlnești ambele stiluri: biserica romanică de la Cisnădioara și Biserica Neagră din Brașov, cel mai mare monument gotic din spațiul românesc.

Cultura medievală românească

Cultura medievală românească s-a dezvoltat în strânsă legătură cu Biserica ortodoxă și cu lumea bizantină, dar a primit, mai ales în Transilvania, și influențe apusene.

Particularitate importantă: limba de cultură a românilor a fost multă vreme slavona — limba slavă veche bisericească — folosită în biserică, în cancelariile domnești și în primele scrieri. Abia din secolul al XVI-lea au apărut primele texte în limba română, iar diaconul Coresi a tipărit la Brașov cărți românești care au ajutat la formarea limbii literare.

Realizări de reținut:

• manuscrisele și miniaturile – cărți copiate și împodobite cu migală în mănăstiri; capodopera este Tetraevanghelul lui Gavriil Uric de la Neamț (1429);
• cronicile – istoria țării scrisă la porunca domnilor; la curtea lui Ștefan cel Mare s-au scris letopisețe în slavonă, precum Letopisețul de la Putna;
• tiparul – călugărul Macarie a tipărit la mănăstirea Dealu prima carte de pe teritoriul Țării Românești, un Liturghier (1508), în slavonă;
• arhitectura – marile ctitorii domnești: Cozia (Mircea cel Bătrân), Curtea de Argeș (Neagoe Basarab, cu legenda Meșterului Manole), iar în Moldova stilul moldovenesc, o împletire originală de tradiție bizantină și elemente gotice, cu vârful său: bisericile pictate în exterior din nordul Moldovei — Voroneț (cu vestitul „albastru de Voroneț”), Moldovița, Sucevița.

Picturile exterioare erau o adevărată „Biblie a celor neștiutori de carte”: țăranii care nu puteau citi învățau istoria sfântă privind pereții bisericii.

Rolul Bisericii în viața culturală medievală

În toată Europa medievală, apuseană sau răsăriteană, Biserica a fost principala instituție de cultură. Ca să înțelegi de ce, e destul să te întrebi: cine știa carte în Evul Mediu? Aproape numai clericii.

Rolurile culturale ale Bisericii:

• păstrarea scrisului și a cărții: în scriptoriile mănăstirilor s-au copiat, secole la rând, atât cărțile sfinte, cât și operele autorilor antici — fără călugării copiști, o mare parte din moștenirea Antichității s-ar fi pierdut;
• școala: primele școli medievale au funcționat pe lângă mănăstiri, catedrale și biserici; universitățile însele s-au născut din școlile catedralelor și erau sprijinite de papă;
• arta: aproape toată arta medievală este artă religioasă — catedralele, icoanele, frescele, miniaturile au fost create pentru credință, iar marii comanditari erau episcopii, mănăstirile, regii și domnii evlavioși;
• asistența: pe lângă mănăstiri funcționau spitale (bolnițe), aziluri și case de oaspeți pentru pelerini și săraci;
• măsurarea timpului: anul era rânduit după sărbătorile creștine, iar clopotul bisericii împărțea ziua satului și a orașului.

În țările române, rolul acesta l-au jucat mănăstirile ortodoxe — Neamț, Putna, Bistrița, Cozia, Tismana — care au fost totodată școli, biblioteci, ateliere de copiat și de pictură. Domnia și Biserica s-au sprijinit reciproc: domnii ridicau și înzestrau ctitorii, iar Biserica dădea legitimitate și scria istoria domniei în cronici.

Birul și viața cotidiană în Evul Mediu românesc

Cum trăiau oamenii obișnuiți? Marea majoritate a locuitorilor țărilor române erau țărani, iar viața lor se învârtea în jurul satului, al muncii câmpului și al bisericii.

Țăranii erau împărțiți în două categorii:

• țăranii liberi – numiți moșneni în Țara Românească și răzeși în Moldova – stăpâneau pământ propriu în cadrul obștii;
• țăranii dependenți – numiți rumâni în Țara Românească, vecini în Moldova și iobagi în Transilvania – munceau pe moșiile boierilor, mănăstirilor sau nobililor și nu puteau pleca de pe moșie.

Obligațiile apăsau greu asupra tuturor:

• birul – darea în bani plătită către domnie; din bir se plătea, între altele, tributul cerut de otomani;
• dijma – a zecea parte din produse (grâne, vin, miere, oi), datorată stăpânului moșiei; față de domnie, dările în produse purtau nume după produs: oierit, vinărici, albinărit;
• claca – zile de muncă pe pământul stăpânului;
• la acestea se adăugau slujbele la cetate și oastea, la chemarea domnului.

La test se cere deosebirea curată: birul = dare în bani către domnie; dijma = dare în produse; claca = muncă.

Viața cotidiană era rânduită de calendarul agricol și de cel bisericesc: muncile verii, șezătorile și clăcile de iarnă, târgurile săptămânale, hramurile și marile sărbători. Casele erau din lemn și lut, hrana — mămăligă de mei (porumbul vine abia mai târziu), pâine, legume, lactate, iar nunta, botezul și înmormântarea adunau întreaga obște. Orașele — târgurile — erau mici, dar animate: aici se întâlneau negustori, meșteșugari organizați în bresle și țărani veniți la schimb.

Test — 6 întrebări ca la examen