Formarea statelor medievale românești

Întemeierea și consolidarea Țării Românești, Moldovei și Transilvaniei ca entități politice distincte.

De la voievodate la state: condițiile întemeierii

În secolele XIII–XIV, formațiunile politice românești — cnezatele și voievodatele — s-au unit în state medievale de sine stătătoare. Acest proces se numește în izvoare și în tradiție întemeiere sau descălecat.

Ce a făcut posibilă întemeierea tocmai atunci?

• slăbirea puterilor vecine: marea invazie tătară (mongolă) din 1241 a lovit greu Regatul Ungariei, iar la începutul secolului al XIV-lea stingerea dinastiei Arpadienilor a adus criză politică la Buda — presiunea maghiară asupra spațiului românesc a scăzut;
• creșterea economică: pe aici treceau drumuri comerciale importante, care legau Europa Centrală de Marea Neagră și de gurile Dunării; vămile aduceau venituri conducătorilor locali;
• existența formațiunilor prestatale: unirea lor a fost temelia noilor state.

Un document esențial pentru începuturi este Diploma cavalerilor ioaniți (1247), prin care regele Ungariei dăruia acestui ordin călugăresc-militar ținuturi la sud de Carpați. Diploma amintește, fără să vrea, formațiunile românești existente acolo: cnezatele lui Ioan și Farcaș și voievodatele lui Litovoi și Seneslau. Ea este dovada scrisă că, la mijlocul secolului al XIII-lea, românii aveau deja organizare politică proprie între Carpați și Dunăre. Câteva decenii mai târziu, voievodul Litovoi a încercat chiar să scuture suzeranitatea maghiară, dar a căzut în luptă — semn că drumul spre neatârnare începuse.

Întemeierea Țării Românești

Tradiția păstrată în cronici povestește despre descălecatul lui Negru Vodă din Făgăraș la Câmpulung (pe la 1290). Istoricii o privesc ca pe o legendă cu sâmbure de adevăr: ea păstrează amintirea legăturilor dintre românii din Transilvania și cei de la sud de Carpați. Realitatea istorică documentată este însă alta, și ea se cere la examen.

Întemeietorul real al statului este Basarab I (circa 1310–1352), care a unit sub conducerea sa formațiunile dintre Carpați și Dunăre. Pasul hotărâtor a fost câștigarea independenței: regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, a pornit o campanie ca să-l supună pe Basarab, „necredinciosul” său vasal. În 9–12 noiembrie 1330, la Posada, într-o trecătoare îngustă din munți, oastea munteană a zdrobit armata regală — cronica ilustrată de la Viena înfățișează scena românilor care aruncă bolovani și trag cu arcurile asupra coloanei blocate în defileu. Victoria de la Posada a însemnat nașterea primului stat medieval românesc independent.

Urmașii lui Basarab au consolidat statul:

• Nicolae Alexandru (1352–1364) – a întemeiat în 1359 Mitropolia Țării Românești (la Curtea de Argeș), sub ascultarea Patriarhiei de Constantinopol, și a luat titlul de domn singur stăpânitor (autocrat);
• Vladislav Vlaicu (1364–cca 1377) – a bătut prima monedă a țării și a organizat cancelaria domnească.

Schema de reținut: unificare (Basarab) → independență (Posada, 1330) → organizare bisericească și instituțională (urmașii).

Întemeierea Moldovei

Moldova s-a întemeiat în două etape, legate de doi voievozi veniți din Maramureș — de aceea aici vorbim despre un dublu descălecat, iar termenul are acoperire istorică mai clară decât în cazul Țării Românești.

Prima etapă – Dragoș (mijlocul secolului al XIV-lea). Regele Ungariei, Ludovic I de Anjou, a organizat la est de Carpați o marcă de apărare împotriva tătarilor — un ținut militar de graniță. În fruntea ei l-a pus pe voievodul maramureșean Dragoș. Această Moldovă era însă dependentă de coroana maghiară. Tradiția populară a păstrat amintirea momentului în legenda vânătorii bourului — de la capul de bour vine stema Moldovei.

A doua etapă – Bogdan (1359). Voievodul Bogdan din Cuhea, intrat în conflict cu regele Ungariei tocmai pentru că apăra vechile libertăți românești din Maramureș, a trecut munții în Moldova, i-a alungat pe urmașii lui Dragoș și a rupt legăturile de dependență. După lupte purtate ani buni, regalitatea maghiară a recunoscut noua realitate: Moldova devenea stat independent, iar cronica ungară nota cu năduf că „s-a mărit, făcându-se țară”.

Consolidarea a venit sub urmași: Petru I Mușat a întemeiat Mitropolia Moldovei (recunoscută oficial de Constantinopol în 1401, sub Alexandru cel Bun), a bătut monedă și a mutat reședința la Suceava; Roman I a întins stăpânirea „până la Marea cea Mare”, cum se intitula în documente. Paralela cu Țara Românească este întrebare clasică: Dragoș corespunde etapei de dependență, Bogdan — câștigării independenței, așa cum Posada a fost momentul independenței muntene.

Transilvania – voievodat sub coroana maghiară

Spre deosebire de Țara Românească și Moldova, Transilvania nu a devenit stat independent, ci a fost cucerită treptat (secolele XI–XIII) de Regatul Ungariei. Specificul ei trebuie înțeles exact, pentru că aici se fac cele mai multe greșeli.

Deși regii maghiari au încercat să impună modelul apusean, Transilvania și-a păstrat o organizare aparte: a rămas voievodat — condus de un voievod, nu de un principe sau rege — semn al puterii vechilor tradiții românești. Voievodul Transilvaniei era numit de regele Ungariei, dar avea largi atribuții administrative, judecătorești și militare.

Pentru apărarea și colonizarea țării, regii maghiari au așezat aici populații noi:

• secuii – populație de grăniceri, așezată în răsăritul Transilvaniei;
• sașii – coloniști germani, chemați din secolul al XII-lea; au întemeiat orașe înfloritoare precum Sibiu, Brașov, Bistrița și au primit privilegii întărite prin actul numit Bula de Aur a sașilor (1224).

Maghiarii nobili, sașii și secuii s-au organizat în „națiuni” privilegiate — cu sens medieval de grupuri cu drepturi speciale, nu de popoare în înțelesul de azi. Românii, deși erau majoritatea populației, au fost excluși treptat din viața politică: după 1366, apartenența la stările privilegiate a fost legată de religia catolică, iar românii ortodocși au rămas în afara ei. Ei au continuat să trăiască după obiceiurile lor în „țările” românești de la margini: Țara Maramureșului, Țara Făgărașului, Țara Hațegului.

Instituțiile medievale românești

Statele medievale românești și-au clădit instituții proprii, după model bizantin, dar cu trăsături locale. Ele au asigurat funcționarea țării vreme de secole și se cer cunoscute cu atribuțiile lor.

Domnia era instituția centrală. Domnul era:

• stăpânul întregului pământ al țării (avea „dominium eminens”);
• comandantul suprem al oștirii — de aceea purta și titlul de voievod;
• judecătorul suprem, care putea pedepsi și ierta;
• cel care bătea monedă, stabilea dările și încheia tratate.

Titlul complet — „domn singur stăpânitor” (autocrat) — sublinia că nu recunoaște niciun stăpân deasupra sa. Domnia era ereditar-electivă: domnul era ales de boieri dintre membrii familiei domnitoare (Basarabii în Țara Românească, Mușatinii în Moldova) — sistem care a adus și multe lupte pentru tron.

Sfatul domnesc îl ajuta pe domn la conducere. Era format din mari boieri și dregători cu sarcini precise: vornicul (judecata și curtea), logofătul (cancelaria, actele), vistiernicul (visteria, banii), spătarul (oastea, spada domnului), postelnicul (primirea solilor).

Adunarea țării (adunarea stărilor) era convocată doar în împrejurări însemnate — alegerea domnului, hotărâri de război și pace.

Biserica, prin cele două mitropolii ortodoxe (Curtea de Argeș, Suceava), sprijinea domnia și dădea legitimitate: domnul era uns de mitropolit. Domnia și Biserica au fost cei doi stâlpi ai statelor românești medievale.

Test — 6 întrebări ca la examen