Studiul marilor civilizații ale Antichității: Orientul Apropiat, lumea greco-romană și spațiul carpato-dunărean.
Primele mari civilizații au apărut în jurul fluviilor, pentru că apa asigura recolte bogate — de aceea vorbim despre civilizații fluviale.
Mesopotamia („țara dintre râuri”) s-a dezvoltat între Tigru și Eufrat. Aici au apărut primele orașe-state (Ur, Uruk, Babilon), iar sumerienii au inventat scrierea cuneiformă, cu semne în formă de cui, pe tăblițe de lut. Tot din Mesopotamia vine Codul lui Hammurabi — una dintre cele mai vechi culegeri de legi din lume, celebră pentru principiul „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”.
Egiptul s-a format pe valea Nilului, numit de istoricul grec Herodot „un dar al Nilului”, pentru că revărsările fluviului lăsau pe câmpuri un mâl fertil. Conducătorul Egiptului era faraonul, considerat zeu în viață, cu putere absolută. Egiptenii au creat scrierea hieroglifică, au construit piramidele (morminte ale faraonilor — cea mai mare fiind piramida lui Keops) și au practicat mumificarea, pentru că credeau în viața de după moarte.
Confuzia clasică: scrierea cuneiformă aparține Mesopotamiei, iar hieroglifele Egiptului — nu invers.
Grecii nu au trăit într-un singur stat, ci în sute de cetăți-state independente, numite polisuri. Cele mai cunoscute au fost Atena și Sparta — două lumi opuse: Atena era o cetate a negustorilor, a flotei și a culturii, iar Sparta o cetate militară, în care băieții erau crescuți de mici ca soldați.
La Atena s-a născut democrația — cuvântul vine din greacă: demos = popor, kratos = putere, deci „puterea poporului”. Democrația ateniană a atins apogeul în secolul al V-lea î.Hr., în timpul lui Pericle. Cetățenii se adunau în Adunarea Poporului (Ecclesia) și votau direct legile — de aceea vorbim de democrație directă, spre deosebire de cea de azi, reprezentativă, în care alegem parlamentari.
Atenție la o capcană importantă: democrația ateniană NU includea pe toată lumea. Erau cetățeni doar bărbații liberi născuți din părinți atenieni; femeile, străinii (metecii) și sclavii nu aveau drepturi politice.
Grecii au dat culturii universale Jocurile Olimpice (începute în 776 î.Hr.), teatrul, filosofia (Socrate, Platon, Aristotel), istoria (Herodot — „părintele istoriei”) și Partenonul, templul zeiței Atena de pe Acropole.
Potrivit legendei, Roma a fost întemeiată în anul 753 î.Hr. de Romulus. Istoria statului roman trece prin trei forme de organizare, pe care examenele le cer în ordine:
În timpul Republicii, Roma a cucerit treptat Italia și apoi întreaga Mediterană, pe care romanii au ajuns să o numească „Mare Nostrum” („Marea Noastră”). Rivalitatea cu Cartagina a dus la războaiele punice, din care Roma a ieșit stăpâna Mediteranei de Vest.
Moștenirea Romei este uriașă: limba latină (din care provin limbile romanice, inclusiv româna), dreptul roman (baza legilor moderne), drumurile, apeductele, Colosseumul. Imperiul a fost împărțit în 395 în Imperiul Roman de Apus (căzut în 476) și Imperiul Roman de Răsărit, care a supraviețuit încă o mie de ani sub numele de Imperiul Bizantin.
Strămoșii noștri, geto-dacii, făceau parte din marele neam al tracilor. Istoricul grec Herodot îi numea pe geți „cei mai viteji și mai drepți dintre traci”. Grecii le spuneau geți celor de la Dunăre și de la Marea Neagră, iar romanii daci celor din interiorul arcului carpatic — dar era același popor, cu aceeași limbă.
Primul mare stat dac a fost creat de Burebista (82–44 î.Hr.), care a unit triburile geto-dace și a stăpânit un teritoriu întins, de la Carpații Păduroși la Munții Balcani. A fost sprijinit de marele preot Deceneu. După moartea lui Burebista, statul s-a destrămat, iar nucleul său a rămas în Munții Orăștiei, cu capitala la Sarmizegetusa Regia.
Societatea dacică avea două categorii principale: tarabostes (nobilimea, purtătorii de căciulă — numiți și pileati) și comati (oamenii de rând, „pletoșii”).
Religia dacilor era legată de zeul Zamolxis; dacii credeau în nemurirea sufletului, ceea ce îi făcea, spun izvoarele antice, neînfricați în luptă. Al doilea mare rege a fost Decebal (87–106 d.Hr.), cel care avea să înfrunte Roma.
Geto-dacii nu au trăit izolați. Încă din secolul al VII-lea î.Hr., grecii au întemeiat pe țărmul Mării Negre (numită de ei Pontul Euxin) colonii — orașe noi, ridicate departe de patria-mamă. Pe litoralul Dobrogei de azi au apărut:
Între coloniștii greci și geții din jur s-au dezvoltat schimburi comerciale intense: localnicii ofereau grâne, miere, ceară, piei și sclavi, iar grecii aduceau vin, untdelemn, ceramică fină și podoabe. Odată cu mărfurile au circulat și ideile: geto-dacii au preluat moneda, elemente de artă și tehnici meșteșugărești — un exemplu timpuriu de schimb cultural.
Cu romanii, contactele au fost la început comerciale și diplomatice, apoi tot mai tensionate, pe măsură ce imperiul s-a apropiat de Dunăre. În vremea lui Burebista, dacii erau deja o putere de care Roma ținea cont — Burebista s-a amestecat chiar în războiul civil dintre Cezar și Pompei. La sfârșitul secolului I d.Hr., regatul lui Decebal devenise principalul rival al Romei la Dunărea de Jos, iar confruntarea directă nu mai putea fi evitată.
Împăratul Traian a purtat împotriva lui Decebal două războaie:
În 106 d.Hr., cea mai mare parte a Daciei a devenit provincie romană. Victoria este povestită în piatră pe Columna lui Traian din Roma, un adevărat „document sculptat” al războaielor.
În Dacia romană au venit coloniști din toate provinciile imperiului („ex toto orbe Romano” — din toată lumea romană). Ei au adus limba latină, obiceiurile și modul de viață roman. Amestecul dintre daci și romani și preluarea treptată a limbii latine de către localnici formează procesul numit romanizare — temelia formării poporului român.
În 271–275 d.Hr., împăratul Aurelian a retras armata și administrația la sud de Dunăre (retragerea aureliană), din cauza atacurilor migratorilor. Atenție la capcana de punctaj: s-au retras armata și administrația, nu toată populația — majoritatea daco-romanilor au rămas pe loc, continuând viața romanică la nord de Dunăre.