Introducere în studiul istoriei

Elevii descoperă conceptele de bază ale istoriei: timp, spațiu, surse istorice și periodizare.

Timpul în istorie: cronologie, secole și milenii

Istoria are nevoie de o axă a timpului pe care să așezăm evenimentele în ordine. Această ordonare se numește cronologie.

Unitățile de măsură ale timpului istoric sunt:

• deceniul = 10 ani;
• secolul (veacul) = 100 de ani;
• mileniul = 1000 de ani.

Punctul de reper al erei noastre este nașterea lui Hristos (anul 1). Evenimentele de dinainte se notează î.Hr. (înainte de Hristos), iar cele de după — d.Hr.. Atenție la o regulă care încurcă mulți elevi: înainte de Hristos anii se numără descrescător — anul 100 î.Hr. este mai aproape de noi decât anul 500 î.Hr.

Ca să afli secolul unui an, iei primele cifre ale anului și, dacă ultimele două cifre nu sunt 00, aduni 1. De exemplu: anul 1600 este în secolul al XVI-lea (se termină în 00), dar anul 1601 este deja în secolul al XVII-lea. Anul 1453 → 14 + 1 = secolul al XV-lea. Secolele se scriu cu cifre romane, de aceea trebuie să le stăpânești: X = 10, L = 50, C = 100, M = 1000.

Sursele istorice și tipurile lor

Istoricul nu poate călători în trecut, așa că reconstituie trecutul din urmele lăsate de oameni. Aceste urme se numesc surse istorice (sau izvoare istorice).

După natura lor, sursele se împart în:

• surse scrise: inscripții, documente, cronici, scrisori, legi, ziare;
• surse nescrise: unelte, arme, monede, vase, ruine, morminte, fotografii, mărturii orale (povestirile transmise prin viu grai).

O altă împărțire, foarte importantă, este după apropierea de eveniment:

• sursele primare provin chiar din epoca studiată sau de la martori direcți (o diplomă medievală, o monedă romană, jurnalul unui participant);
• sursele secundare sunt scrise mai târziu, de oameni care nu au trăit evenimentele (un manual de istorie, o carte scrisă azi despre daci).

Confuzia clasică: o carte de istorie modernă despre Roma antică NU este sursă primară, chiar dacă vorbește despre Antichitate — ea a fost scrisă la mult timp după evenimente. Sursele trebuie mereu comparate și verificate, pentru că autorii lor pot exagera sau pot fi părtinitori.

Periodizarea istoriei universale

Pentru a se orienta mai ușor, istoricii au împărțit trecutul în mari perioade, numite epoci istorice. Această împărțire se numește periodizare.

Epocile istoriei universale sunt, în ordine:

• Preistoria — de la apariția omului până la inventarea scrisului (circa 3500–3000 î.Hr.);
• Antichitatea — de la apariția scrisului până la căderea Imperiului Roman de Apus (476 d.Hr.);
• Evul Mediu — de la 476 până la căderea Constantinopolului (1453) sau, după alți istorici, până la descoperirea Americii (1492);
• Epoca modernă — de la sfârșitul Evului Mediu până la Primul Război Mondial (1914–1918);
• Epoca contemporană — de la Primul Război Mondial până astăzi.

Granițele dintre epoci sunt repere alese de istorici, nu ziduri: oamenii nu s-au culcat seara în Antichitate și nu s-au trezit dimineața în Evul Mediu. Schimbările au fost lente și au atins diferit fiecare regiune. De reținut ca reper-cheie: scrisul desparte preistoria de istorie, pentru că de la el încolo avem surse scrise.

Harta istorică – lectură și interpretare

Harta istorică arată cum arăta lumea într-un anumit moment al trecutului: granițele statelor de atunci, orașele importante, traseele armatelor sau ale negustorilor. Ea este diferită de harta geografică actuală — de aceea, pe o hartă istorică poți găsi state care azi nu mai există (Imperiul Roman, Imperiul Bizantin) sau orașe cu alte nume (Constantinopol pentru Istanbulul de azi).

Ca să citești corect o hartă istorică, urmărești:

• titlul — îți spune ce teritoriu și ce perioadă sunt reprezentate;
• legenda — explică semnele și culorile folosite (săgețile arată de obicei direcții de deplasare: migrații, campanii militare; culorile arată stăpânirile diferitelor state);
• scara — arată raportul dintre distanțele de pe hartă și cele reale.

Greșeala tipică a începătorilor este să judece trecutul după granițele de azi: de exemplu, să caute „România” pe o hartă a Antichității. Statul român modern nu exista atunci — pe acel teritoriu trăiau geto-dacii, iar mai târziu s-a aflat provincia romană Dacia. Harta istorică se citește întotdeauna împreună cu epoca ei.

Istoricul și metodele sale de lucru

Istoria este știința care studiază trecutul oamenilor pe baza surselor. Cel care o practică este istoricul — un fel de detectiv al trecutului: adună dovezi, le compară și reconstituie ce s-a întâmplat.

Pașii de lucru ai istoricului sunt:

• adunarea surselor despre subiectul cercetat;
• critica surselor — verifică dacă sursa este autentică, cine a scris-o, când și cu ce scop; un autor poate exagera ca să-și laude conducătorul;
• compararea surselor între ele — dacă mai multe surse independente spun același lucru, informația devine credibilă;
• formularea concluziilor și scrierea lucrării de istorie.

Istoricul este ajutat de alte științe, numite științe auxiliare ale istoriei:

• arheologia — studiază urmele materiale dezgropate din pământ;
• numismatica — studiază monedele;
• heraldica — studiază stemele;
• epigrafia — studiază inscripțiile vechi.

De reținut diferența: arheologul sapă și scoate la lumină obiectele, iar istoricul interpretează toate sursele, inclusiv pe cele descoperite de arheologi. Cei doi lucrează împreună, dar nu fac același lucru.

Test — 6 întrebări ca la examen