Europa medievală – structuri politice și sociale

Prezentarea organizării feudale, a regalităților și imperiilor medievale europene.

Feudalismul – cum era organizată societatea medievală

Societatea medievală apuseană era organizată după un sistem numit feudalism. Miezul lui este o înțelegere între doi oameni liberi: un stăpân puternic, numit senior, dăruia unui om mai puțin puternic, numit vasal, o moșie — feudul (fieful) — în schimbul credinței și al ajutorului militar. Ceremonia prin care vasalul îi jura credință seniorului se numea omagiu.

Obligațiile erau reciproce, iar la test se cere să nu le încurci:

• vasalul datora seniorului sprijin militar (venea la oaste cu ceata lui) și sfat;
• seniorul îi datora vasalului protecție și îi garanta stăpânirea feudului.

Așa s-a format o adevărată scară a societății, ierarhia feudală: în vârf stătea regele, considerat seniorul suprem, sub el marii nobili (duci, conți), apoi cavalerii. Un nobil putea fi în același timp vasalul cuiva mai puternic și seniorul altora mai slabi.

Societatea medievală era împărțită în trei stări, fiecare cu rolul ei, după o formulă celebră a vremii:

• cei care se roagă – clerul (preoții și călugării);
• cei care luptă – nobilimea (cavalerii);
• cei care muncesc – țăranii, marea majoritate a populației.

Țăranii erau de două feluri: liberi și șerbi (iobagi). Șerbii erau legați de pământ — nu puteau părăsi moșia — și datorau stăpânului muncă (claca), dijmă din produse și alte dări. Atenție la o confuzie frecventă: șerbul NU era sclav; el nu putea fi vândut separat de moșie și avea gospodăria lui, dar nu era nici om pe deplin liber.

Imperiul Carolingian și urmările sale

Dintre regatele germanice ridicate pe ruinele Romei, cel mai puternic a fost regatul francilor. Apogeul său a venit sub Carol cel Mare (768–814), din dinastia Carolingienilor, care i-a dat și numele: Imperiul Carolingian.

Carol cel Mare a purtat zeci de campanii și a unit sub stăpânirea sa cea mai mare parte a Europei apusene creștine: Galia, Germania de azi, nordul Italiei. În semn de recunoaștere, în anul 800, papa l-a încoronat la Roma ca împărat — pentru prima dată după căderea Romei, Apusul avea din nou un împărat. Momentul arată și strânsa legătură dintre puterea politică și Biserică în Evul Mediu.

De reținut despre domnia lui:

• imperiul era împărțit în comitate, conduse de conți; trimișii împăratului, missi dominici, controlau cum sunt aplicate poruncile;
• Carol a sprijinit școlile și copierea manuscriselor — o înviorare culturală numită renașterea carolingiană.

Imperiul nu i-a supraviețuit mult timp: prin Tratatul de la Verdun (843), nepoții lui Carol l-au împărțit în trei. Din partea de apus se va forma, cu timpul, Franța, iar din cea de răsărit, Germania — de aceea Carol cel Mare este numit adesea „părintele Europei”. În anul 962, regele german Otto I a fost încoronat la rândul lui împărat, întemeind Sfântul Imperiu Roman (mai târziu numit „de Neam Germanic”), care se considera urmașul Romei și al lui Carol.

Imperiul Bizantin – Roma care nu a căzut

În timp ce Apusul roman se prăbușea sub loviturile migratorilor, partea de răsărit a imperiului a rezistat. Ea este numită de istorici Imperiul Bizantin, după vechiul nume al capitalei — Bizanț, devenit Constantinopol („orașul lui Constantin”). Bizantinii înșiși își spuneau însă, până la sfârșit, romei, adică romani — semn că se considerau continuatorii direcți ai Romei.

Trăsăturile civilizației bizantine, cerute de obicei la lucrări:

• moștenire romană în stat și legi — împăratul Justinian (527–565) a pus la punct celebra culegere de legi romane, Codul lui Justinian, și a încercat să recucerească Apusul;
• limbă și cultură grecești — greaca a înlocuit treptat latina ca limbă oficială;
• credință creștină ortodoxă — împăratul se considera ocrotitorul Bisericii, iar patriarhul de Constantinopol conducea Biserica răsăriteană.

Capodopera arhitecturii bizantine este biserica Sfânta Sofia din Constantinopol, ridicată de Justinian. Prin misionarii săi, Bizanțul a creștinat popoarele slave și le-a dat alfabetul chirilic; influența sa s-a întins și asupra spațiului românesc, unde biserica, arta și organizarea domniei au urmat modelul bizantin.

După o mie de ani de existență, slăbit de cruciade și de înaintarea turcilor, imperiul s-a prăbușit: în 1453, sultanul Mahomed al II-lea a cucerit Constantinopolul. Data e considerată de mulți istorici sfârșitul Evului Mediu — și trebuie ținută minte împreună cu perechea ei de la început, 476.

Cruciadele – cauze, desfășurare, consecințe

Cruciadele au fost expediții militare ale creștinătății apusene, purtate între 1096 și 1291, cu scopul declarat de a elibera Ierusalimul și Locurile Sfinte de sub stăpânirea musulmană. Numele vine de la crucea de stofă pe care participanții o coseau pe haine.

Cauzele lor au fost amestecate — religioase, dar și lumești:

• credința sinceră că lupta pentru Locurile Sfinte aduce iertarea păcatelor; chemarea a fost lansată de papa Urban al II-lea la conciliul de la Clermont (1095), cu strigătul „Dumnezeu o vrea!”;
• dorința cavalerilor fără moșii de a câștiga pământuri și pradă;
• interesul orașelor italiene (Veneția, Genova) de a controla comerțul din Mediterana răsăriteană;
• cererea de ajutor a împăratului bizantin, amenințat de turcii selgiucizi.

Momente de reținut: prima cruciadă (1096–1099) a fost singura pe deplin reușită — cruciații au cucerit Ierusalimul (1099) și au întemeiat state cruciate în Orient. Cruciada a IV-a (1204) s-a abătut scandalos de la scop: cruciații au cucerit și jefuit Constantinopolul, oraș creștin, adâncind pentru totdeauna ruptura dintre catolici și ortodocși. În 1291 a căzut Acra, ultima cetate cruciată.

Deși scopul religios a eșuat în final, consecințele au fost importante: înviorarea comerțului dintre Apus și Orient, îmbogățirea orașelor italiene, contactul europenilor cu civilizația arabă și bizantină (mirodenii, matematică, medicină) și slăbirea Bizanțului.

Formarea și consolidarea statelor medievale europene

După anul 1000, fărâmițarea feudală a început să fie învinsă: regii și-au întărit treptat puterea în dauna marilor nobili, sprijinindu-se pe orașele în creștere, pe bani și pe funcționari plătiți. Așa s-au consolidat marile state ale Europei medievale.

• Franța – regii din dinastia Capețienilor au lărgit pas cu pas domeniul regal; Filip al II-lea August și urmașii săi au făcut din Franța cea mai puternică monarhie a Apusului.
• Anglia – cucerită în 1066 de Wilhelm Cuceritorul, ducele Normandiei, după bătălia de la Hastings. Aici s-a petrecut și un moment unic: în 1215, nobilii răsculați l-au silit pe regele Ioan fără de Țară să semneze Magna Carta Libertatum („Marea Cartă a Libertăților”), document care îngrădea puterea regelui. Din adunările convocate de regi s-a născut Parlamentul englez.
• Sfântul Imperiu Roman – întemeiat de Otto I (962), a rămas, spre deosebire de Franța și Anglia, un stat fărâmițat, în care împăratul era ales și puterea reală o aveau principii.
• în Peninsula Iberică s-a desfășurat Reconquista — recucerirea, secol după secol, a teritoriilor stăpânite de arabi (mauri), încheiată în 1492 prin căderea Granadei.

În aceste monarhii au apărut și adunările de stări (Parlamentul în Anglia, Statele Generale în Franța), în care erau reprezentate clerul, nobilimea și orășenii. Ideea că puterea regelui poate fi îngrădită de lege și de adunări este una dintre cele mai prețioase moșteniri politice ale Evului Mediu.

Test — 6 întrebări ca la examen