Evul Mediu timpuriu – popoare și formațiuni politice

Studiul marilor migrații, formarea popoarelor medievale și a primelor structuri politice pe teritoriul României.

Marile migrații și noua hartă a Europei

Evul Mediu timpuriu începe, prin convenție, odată cu căderea Imperiului Roman de Apus (476 d.Hr.). Vreme de câteva secole, Europa a fost străbătută de valuri de popoare migratoare — populații care își părăseau ținuturile și se așezau pe teritoriile altora.

Principalele valuri:

• popoarele germanice (goții, vandalii, francii, longobarzii) – împinse de huni, au pătruns în Imperiul Roman și au întemeiat pe ruinele lui regate germanice: regatul francilor în Galia, regatul vizigoților în Hispania, regatul ostrogoților, apoi al longobarzilor, în Italia;
• hunii – călăreți veniți din stepele Asiei, care sub Attila au îngrozit Europa în secolul al V-lea;
• slavii – s-au răspândit în secolele VI–VII în centrul, estul și sudul Europei; din ei se trag polonezii, cehii, rușii, sârbii, bulgarii;
• ungurii (maghiarii) – s-au așezat la sfârșitul secolului al IX-lea în Câmpia Panoniei, unde au întemeiat apoi Regatul Ungariei.

Urmarea cea mai importantă: din amestecul populațiilor romanizate cu migratorii s-au format, treptat, popoarele medievale ale Europei — francezii, spaniolii, italienii, iar în spațiul carpato-dunărean, românii. De reținut o idee-cheie: migratorii erau mai puțin numeroși și, de regulă, au fost asimilați de populația locală, dar unii au dat numele lor țării (francii — Franța, chiar dacă francezii vorbesc o limbă romanică, nu una germanică).

Romanizarea – temelia etnogenezei românești

Etnogeneza înseamnă procesul de formare a unui popor. Etnogeneza românească a avut ca temelie romanizarea dacilor — procesul prin care aceștia au preluat limba latină și felul de viață roman.

Romanizarea s-a desfășurat mai ales după cucerirea Daciei de către împăratul Traian (106 d.Hr.) și a fost posibilă prin mai mulți factori ai romanizării:

• armata – soldații romani din castre intrau zilnic în contact cu localnicii;
• coloniștii – aduși, spune un izvor din epocă, „din toată lumea romană”, s-au amestecat cu dacii;
• administrația – funcționarii foloseau numai latina, limba oficială;
• orașele, drumurile și comerțul – viața de tip roman atrăgea populația locală;
• religia – zeii romani au fost adoptați de daci, iar mai târziu creștinismul s-a răspândit tot în haină latină.

În anul 271 d.Hr. (retragerea aureliană), împăratul Aurelian a retras armata și administrația la sud de Dunăre. Atenție la o confuzie gravă de punctaj: nu a plecat întreaga populație — daco-romanii, mai ales țăranii, au rămas pe loc. Romanizarea a continuat și după retragere, iar dovada cea mai puternică a continuității este chiar limba română, limbă romanică vorbită la nord de Dunăre până astăzi.

Formarea poporului român și a limbii române

Poporul român s-a format pe un teritoriu întins, de o parte și de alta a Dunării, în spațiul carpato-danubiano-pontic, printr-un proces care a durat câteva secole și s-a încheiat în jurul secolelor VIII–IX.

Etapele etnogenezei, în ordine:

• sinteza daco-romană – din amestecul dacilor cu romanii a rezultat populația daco-romană, vorbitoare de latină;
• asimilarea migratorilor – dintre toți migratorii, slavii au avut influența cea mai însemnată: așezați aici din secolul al VI-lea, au fost treptat asimilați de populația romanică, dar au lăsat urme în limbă.

De aceea spunem că românii sunt un popor romanic cu o influență slavă, așa cum francezii sunt un popor romanic cu influență germanică.

Limba română s-a format în paralel cu poporul:

• fondul principal de cuvinte și structura gramaticală sunt latine – de aceea româna este o limbă romanică, înrudită cu italiana, franceza, spaniola și portugheza;
• din limba dacilor s-a păstrat substratul: în jur de 150–170 de cuvinte, precum brad, mal, copil, barză, brânză;
• de la slavi provin cuvinte precum plug, deal, prieten, dragoste.

Greșeala clasică este inversarea rolurilor: elementul de bază al limbii NU este cel dacic sau slav, ci cel latin. Un argument în plus al vechimii românilor: ei sunt singurul popor romanic din răsăritul Europei, o „insulă de latinitate într-o mare slavă”.

Primele formațiuni politice românești

După încheierea etnogenezei, românii — numiți în izvoarele străine vlahi sau valahi — și-au organizat viața în obști sătești: comunități de țărani liberi care stăpâneau și munceau pământul în comun și își alegeau conducătorii. Din unirea mai multor obști au apărut primele formațiuni politice (numite și formațiuni prestatale, pentru că au precedat statele medievale propriu-zise):

• cnezatul – condus de un cneaz, judecător și conducător local;
• voievodatul – mai întins, condus de un voievod, în primul rând comandant militar;
• în izvoare mai apar și numele de „țări” (Țara Maramureșului, Țara Bârsei) sau codri și câmpuri în spațiul dintre Prut și Nistru.

Cel mai important izvor pentru Transilvania secolelor IX–X este cronica Gesta Hungarorum („Faptele ungurilor”), scrisă de un notar anonim al regelui Ungariei, de aceea numit Anonymus. Ea amintește trei formațiuni cu care s-au confruntat ungurii la venirea lor:

• voievodatul lui Menumorut, în Crișana;
• voievodatul lui Glad, în Banat;
• voievodatul lui Gelu — despre care cronica spune că era „un anume român” — în podișul Transilvaniei.

Pentru secolul al XI-lea, alte izvoare îi amintesc pe Gyla (Gyula) și Ahtum. Aceste formațiuni au fost cucerite treptat de Regatul Ungariei, care a organizat Transilvania ca voievodat sub coroana maghiară. Importanța lor la examen: sunt dovada organizării politice a românilor înainte de întemeierea statelor medievale și un argument al continuității.

Creștinarea popoarelor europene și rolul Bisericii

În Evul Mediu timpuriu, creștinismul a devenit liantul care a unit lumea europeană ieșită din marile migrații. Popoarele germanice și slave, la început păgâne, au fost creștinate treptat, adesea prin botezul conducătorilor, urmați apoi de întregul popor:

• Clovis, regele francilor, s-a botezat în jurul anului 500 — de aceea francii au devenit aliații de nădejde ai papei;
• slavii din sud și din est (bulgarii, sârbii, rușii) au primit creștinismul de la Constantinopol, în rit răsăritean; pentru ei, învățații Chiril și Metodiu și ucenicii lor au creat un alfabet propriu, alfabetul chirilic;
• ungurii au fost creștinați în rit apusean sub regele Ștefan I, în jurul anului 1000.

Biserica era condusă în Apus de papa de la Roma, iar în Răsărit de patriarhul de la Constantinopol. Deosebirile dintre cele două lumi creștine s-au adâncit până la Marea Schismă din 1054, despărțirea Bisericii în catolică (apuseană) și ortodoxă (răsăriteană).

Cazul românilor este special și se cere reținut exact: ei nu au fost creștinați printr-o hotărâre a unui conducător, la o dată anume, ci treptat, în timpul etnogenezei, prin misionari și contactul cu lumea romană. Creștinismul a pătruns în haină latină — dovadă cuvintele de bază ale credinței, moștenite din latină: Dumnezeu (Domine Deus), cruce, biserică, botez, înger. Românii s-au format astfel ca popor romanic de credință creștină, aflat însă, ca organizare bisericească, în lumea răsăriteană, ortodoxă.

Test — 6 întrebări ca la examen