Timpul și schimbarea

Elevii își formează noțiunile de timp istoric, cronologie și periodizare.

Timpul în viața omului și a comunităților

Istoria este știința care studiază trecutul oamenilor, iar pentru a povesti trecutul avem nevoie să măsurăm timpul. Fiecare om își măsoară viața în zile, luni și ani: ziua de naștere, prima zi de școală, vacanțele. La fel fac și comunitățile: satele își amintesc anul întemeierii, popoarele își sărbătoresc marile evenimente.

Istoricii deosebesc două feluri de timp:

• timpul individual — timpul vieții unui singur om, măsurat în ani și în evenimente personale;
• timpul istoric — timpul lung al comunităților și popoarelor, măsurat în decenii, secole și milenii.

În timpul istoric observăm două fenomene care merg mereu împreună:

• schimbarea — lucrurile nu rămân la fel: uneltele, hainele, casele, legile și ideile se transformă de la o epocă la alta;
• continuitatea — unele lucruri se păstrează timp îndelungat: limba, obiceiurile, sărbătorile, numele locurilor.

Un exemplu simplu: bunicii tăi au scris cu stiloul pe caiete, tu poți scrie pe tabletă — aceasta este schimbarea; dar și ei, și tu învățați să scrieți în limba română — aceasta este continuitatea. Istoria studiază tocmai acest joc dintre ce se schimbă și ce rămâne.

Cronologia: deceniu, secol, mileniu

Cronologia este știința care se ocupă cu așezarea evenimentelor în ordinea în care s-au petrecut, adică în ordine cronologică. Ea folosește unități de măsură a timpului pe care trebuie să le stăpânești perfect:

• anul — unitatea de bază;
• deceniul — 10 ani;
• secolul (veacul) — 100 de ani;
• mileniul — 1000 de ani, adică 10 secole.

Numărătoarea anilor pornește de la un punct de reper: nașterea lui Hristos (anul 1). Evenimentele petrecute înainte de acest reper sunt datate înainte de Hristos (î.Hr.), iar cele de după — după Hristos (d.Hr.).

Două reguli care încurcă pe toată lumea la început:

• Înainte de Hristos, anii se numără descrescător: anul 500 î.Hr. este mai vechi decât anul 100 î.Hr. Gândește-te la o numărătoare inversă înaintea unei lansări de rachetă.
• Secolul se calculează din an astfel: tai ultimele două cifre ale anului și, dacă ele nu sunt 00, aduni 1 la ce a rămas. Exemple: anul 1600 → secolul al XVI-lea (se termină în 00); anul 1601 → secolul al XVII-lea; anul 106 → 1 + 1 = secolul al II-lea; anul 1859 → 18 + 1 = secolul al XIX-lea.

Secolele se scriu cu cifre romane: I, V, X, L (50), C (100), D (500), M (1000). Anul 1918 aparține secolului al XX-lea — atenție, nu al XIX-lea, cum greșesc mulți elevi!

Periodizarea istoriei: cele cinci epoci

Pentru a se descurca în șirul uriaș al anilor, istoricii au împărțit trecutul în perioade mari numite epoci istorice. Această împărțire se numește periodizare. Epocile, în ordine, sunt:

• Preistoria — cea mai lungă epocă, de la apariția omului până la inventarea scrisului (în jurul anului 3000 î.Hr.). Nu avem izvoare scrise din această perioadă, doar unelte, oase și picturi.
• Antichitatea — de la inventarea scrisului până la căderea Imperiului Roman de Apus (anul 476 d.Hr.). Este epoca marilor civilizații: Egipt, Grecia, Roma, Dacia.
• Evul Mediu — de la 476 până la descoperirea Americii de către Cristofor Columb (anul 1492). Este epoca a cavalerilor, castelelor și a întemeierii statelor medievale românești.
• Epoca modernă — de la 1492 până la sfârșitul Primului Război Mondial (anul 1918). Este epoca marilor descoperiri, revoluțiilor și formării națiunilor.
• Epoca contemporană — de la 1918 până astăzi. Este epoca în care trăim și noi.

De reținut: granițele dintre epoci sunt repere alese de istorici, nu ziduri — oamenii care trăiau în anul 476 nu au simțit că „a început Evul Mediu”. Schimbările din istorie se petrec treptat, iar aceste date ne ajută doar să ne orientăm, așa cum bornele kilometrice ne ajută pe șosea.

Sursele istorice — urmele lăsate de trecut

De unde știu istoricii ce s-a întâmplat acum sute sau mii de ani? Din sursele istorice (numite și izvoare istorice) — toate urmele lăsate de oamenii din trecut, din care putem reconstitui viața lor.

Sursele istorice se împart în două mari categorii:

• Surse scrise: inscripții pe piatră, documente, scrisori, cronici, cărți, hărți vechi. Ele apar abia după inventarea scrisului.
• Surse nescrise: unelte, arme, vase de lut, monede, podoabe, ruine de cetăți, morminte, picturi rupestre, dar și legendele și cântecele transmise prin viu grai (izvoare orale).

Cine se ocupă de aceste urme? Istoricul studiază și interpretează sursele, iar arheologul caută în pământ, prin săpături arheologice, urmele materiale ale trecutului. Obiectele descoperite ajung în muzee, documentele vechi se păstrează în arhive, iar cărțile în biblioteci.

O lecție esențială, cerută des la evaluări: sursele istorice trebuie cercetate cu ochi critic. Un document poate fi părtinitor — un rege poruncea să se scrie doar despre victoriile lui, nu și despre înfrângeri. De aceea istoricii compară mai multe surse între ele înainte de a trage o concluzie. Nu tot ce e scris pe o piatră veche este automat adevărat!

Calendarul și măsurarea timpului

Nevoia de a măsura timpul este veche de mii de ani: agricultorii trebuiau să știe când să semene și când să culeagă, preoții — când să țină sărbătorile. Așa a apărut calendarul — sistemul de împărțire a timpului în ani, luni și zile, întocmit după mișcarea aștrilor.

• Egiptenii antici au creat un calendar de 365 de zile, urmărind revărsările Nilului și mișcarea Soarelui — un calendar solar.
• Alte popoare, de pildă babilonienii, au folosit calendare lunare, după fazele Lunii.
• Romanii au perfecționat calendarul solar: Iulius Caesar a introdus calendarul iulian, cu ani de 365 de zile și un an bisect la fiecare 4 ani.
• Pentru că micile erori s-au adunat în timp, papa Grigore al XIII-lea a corectat calendarul în anul 1582 — de atunci folosim calendarul gregorian, cel de pe telefoanele și pereții noștri.

Pentru măsurarea timpului în cursul zilei, oamenii au inventat pe rând: cadranul solar (umbra unui băț arată ora), clepsidra (cu nisip sau apă), ceasul mecanic (în Evul Mediu) și, în vremurile noastre, ceasurile electronice.

De ce contează toate acestea la istorie? Pentru că datele evenimentelor depind de calendarul folosit. Când citim că două documente vechi dau date diferite pentru același eveniment, explicația poate fi tocmai folosirea unor calendare diferite. Măsurarea timpului este ea însăși o pagină de istorie a ingeniozității omenești.

Test — 6 întrebări ca la examen