Spațiul românesc în Evul Mediu. Formarea statelor medievale românești

Prezintă procesul de constituire a Țărilor Române și principalele lor caracteristici medievale.

Românii în Evul Mediu timpuriu – cnezate și voievodate

După retragerea aureliană și trecerea valurilor de popoare migratoare, românii au continuat să trăiască în obști sătești — comunități de țărani care munceau pământul împreună și își alegeau conducătorii. Cu timpul, mai multe obști s-au unit sub un conducător comun, formând primele formațiuni politice românești:

• cnezatul — condus de un cneaz;
• voievodatul — condus de un voievod (cuvânt de origine slavă care înseamnă conducător de oaste).

Acestea erau ca niște „țări mici”, treptele pe care s-au format mai târziu statele medievale.

Despre primele voievodate aflăm din surse scrise. În Transilvania, în jurul anului 900, cronica notarului anonim al regelui Ungariei (Anonymus) pomenește voievodatele lui Gelu, Glad și Menumorut. Transilvania a fost cucerită treptat de Regatul Ungariei, dar și-a păstrat organizarea proprie de voievodat — un caz special, de reținut.

La sud de Carpați, un document foarte prețios — Diploma cavalerilor ioaniți din anul 1247 — pomenește cnezatele lui Ioan și Farcaș și voievodatele lui Litovoi și Seneslau. Această diplomă este o dovadă scrisă că românii aveau formațiuni politice proprii înainte de întemeierea statelor mari.

Întemeierea Țării Românești

Primul stat medieval românesc de sine stătător a fost Țara Românească, formată la sud de Carpați, între munți și Dunăre.

Tradiția populară povestește despre descălecatul lui Negru Vodă: un voievod venit din Transilvania, de la Făgăraș, care ar fi coborât („descălecat”) la sud de munți și ar fi întemeiat țara. Istoricii consideră descălecatul mai degrabă o legendă — frumoasă, dar neconfirmată de documente.

Întemeietorul atestat de documente este Basarab I (circa 1310–1352), care a unit sub conducerea sa formațiunile politice dintre Carpați și Dunăre. La început, Basarab l-a recunoscut ca stăpân (suzeran) pe regele Ungariei, Carol Robert de Anjou. Când relațiile s-au stricat, regele a pornit cu oastea împotriva lui.

Momentul decisiv: bătălia de la Posada (9–12 noiembrie 1330). Oastea lui Basarab a prins armata maghiară într-o trecătoare îngustă din munți și a zdrobit-o, aruncând asupra ei bolovani și trunchiuri de copaci; regele însuși a scăpat cu greu. Scena este descrisă și desenată în Cronica pictată de la Viena — sursa istorică a evenimentului.

Prin victoria de la Posada, Țara Românească și-a câștigat independența. De aceea rețín formula: Posada 1330 = actul de naștere al Țării Românești independente. Urmașii lui Basarab (Nicolae Alexandru, Vladislav Vlaicu) au întărit țara și au întemeiat Mitropolia ortodoxă de la Curtea de Argeș (1359).

Întemeierea Moldovei

La răsărit de Carpați, statul s-a format în două etape — amândouă legate de voievozi veniți din Maramureș. Aici cuvântul descălecat chiar se potrivește faptelor:

• Prima etapă — Dragoș (în jurul anului 1352). Regele Ungariei, Ludovic I, purta lupte cu tătarii care atacau dinspre răsărit. Pentru apărarea graniței, regele a organizat la est de Carpați o marcă de apărare (un ținut de graniță), condusă de voievodul maramureșean Dragoș. Această Moldovă timpurie asculta de regele Ungariei — nu era stat independent.
• A doua etapă — Bogdan (1359). Voievodul Bogdan din Cuhea, tot din Maramureș, era în conflict cu regele Ungariei. El a trecut munții în Moldova, i-a alungat pe urmașii lui Dragoș și a refuzat să mai asculte de rege. Încercările regelui de a-l supune au dat greș, iar Moldova a devenit stat independent.

Reține deci diferența dintre cei doi descălecători: Dragoș a întemeiat Moldova ca țară dependentă de Ungaria, iar Bogdan a făcut-o independentă — confuzia între ei este cea mai frecventă greșeală la acest capitol.

Numele țării vine de la râul Moldova; legenda spune că Dragoș ar fi numit-o după cățeaua sa Molda, pierdută la vânătoarea unui zimbru — de aceea stema Moldovei poartă un cap de bour. Moldova s-a întărit sub urmașii lui Bogdan, iar mai târziu, sub Alexandru cel Bun (1400–1432), a cunoscut o lungă perioadă de pace și bună organizare.

Dobrogea și Transilvania – celelalte țări ale spațiului românesc

Dobrogea, ținutul dintre Dunăre și Marea Neagră, și-a avut propriul drum. Aici, în secolul al XIV-lea, s-a format o formațiune politică sub conducerea lui Balica, apoi a lui Dobrotici (Dobrotiță), de la al cărui nume vine chiar numele Dobrogea. Urmașul său a stăpânit ținutul până când pericolul otoman a crescut. În jurul anului 1388, domnitorul Țării Românești, Mircea cel Bătrân, a unit Dobrogea cu Țara Românească, apărând-o de otomani. După moartea lui Mircea, Dobrogea a fost cucerită de Imperiul Otoman, sub stăpânirea căruia a rămas până în 1878 — aproape cinci sute de ani.

Transilvania a avut un statut aparte. Cucerită treptat de Regatul Ungariei (secolele XI–XIII), ea a fost organizată ca voievodat — și-a păstrat deci o formă românească de conducere, chiar dacă voievodul era numit de regele maghiar. Pentru apărarea și dezvoltarea țării, regii Ungariei au adus aici coloniști: sașii (germani) și secuii. Românii, deși erau cei mai numeroși locuitori, au fost excluși treptat de la conducerea Transilvaniei, pentru că erau ortodocși, iar regatul era catolic.

Imaginea de ansamblu pe care trebuie să o păstrezi: în secolul al XIV-lea, spațiul românesc era organizat în trei țări principale — Țara Românească, Moldova și Transilvania — locuite de același popor, vorbind aceeași limbă, dar aflate sub conduceri diferite. Ele se vor uni într-un singur stat abia în epoca modernă.

Cum erau conduse statele medievale românești

Țara Românească și Moldova erau conduse de domn — de aceea se numeau și domnii (sau principate). Titlul complet al domnului spune multe: mare voievod și domn. „Voievod” însemna comandant al oastei, iar „domn” (din latinescul dominus) — stăpân al țării și al supușilor. Formula de sine stătător (singur stăpânitor) arăta că domnul nu asculta de niciun stăpân din afară — adică țara era independentă.

Domnul conducea cu ajutorul unor instituții:

• Sfatul domnesc — alcătuit din boieri (marii stăpâni de pământ) cu dregătorii, adică funcții: vornicul (judecător al curții), logofătul (șeful cancelariei, care scria actele), vistiernicul (păzitorul visteriei, adică al banilor țării), spătarul (purtătorul spadei domnului, cu rol militar).
• Biserica — foarte apropiată de domnie. Mitropolitul era al doilea om în stat: îl încorona pe domn și îi era sfetnic. Domnii au sprijinit Biserica ridicând mănăstiri și biserici — de aceea multe monumente medievale sunt ctitorii domnești.
• Oastea — la nevoie, domnul chema oastea cea mare, la care veneau aproape toți bărbații în stare să lupte, cu ce arme aveau.

Domnia nu se moștenea automat de la tată la fiul cel mare: boierii alegeau domnul dintre membrii familiei domnitoare, ceea ce a dus deseori la lupte pentru tron. Acest amănunt explică multe schimbări dese de domni din istoria noastră medievală.

Relațiile externe și începutul luptei antiotomane

Statele medievale românești erau țări mici, așezate între vecini puternici: Regatul Ungariei la apus, Regatul Poloniei la miazănoapte și, tot mai amenințător, Imperiul Otoman la miazăzi. Ca să supraviețuiască, domnii români au folosit două arme: diplomația (tratate și alianțe) și, când nu se putea altfel, războiul de apărare.

În a doua jumătate a secolului al XIV-lea, turcii otomani au trecut în Europa și au cucerit rând pe rând statele din Peninsula Balcanică. În drumul lor spre inima Europei, la Dunăre, stăteau Țările Române. Primul domn român care s-a confruntat serios cu otomanii a fost Mircea cel Bătrân (1386–1418), domnul Țării Românești, învingător în bătălia de la Rovine (1395).

Pentru că nu puteau fi cucerite ușor, dar nici nu puteau purta război la nesfârșit cu un imperiu uriaș, Țara Românească și Moldova au ajuns treptat la o înțelegere specială cu Poarta Otomană:

• plăteau sultanului un bir anual numit tribut (haraci) — semn că îi recunoșteau puterea; această situație se numește suzeranitate otomană;
• în schimb, își păstrau autonomia: domn propriu, credință creștină, legi și boierii lor — otomanii nu au transformat Țările Române în pașalâc (provincie otomană condusă direct de un pașă).

Această deosebire e esențială: la sud de Dunăre, Serbia și Bulgaria au dispărut ca state, devenind provincii otomane; Țările Române și-au păstrat statalitatea. Lupta antiotomană va fi continuată în secolul al XV-lea de marii voievozi despre care vei învăța în capitolul următor.

Test — 6 întrebări ca la examen