Evul Mediu. Europa medievală

Prezintă trăsăturile esențiale ale societății și culturii europene în perioada medievală.

Sfârșitul Romei și marile migrații

Evul Mediu este epoca istorică dintre căderea Imperiului Roman de Apus (476 d.Hr.) și descoperirea Americii de către Cristofor Columb (1492) — aproximativ o mie de ani.

În secolele IV–V, granițele Imperiului Roman au fost trecute de valuri de popoare migratoare (numite de romani și „barbare”, adică străine de lumea romană): goții, vandalii, hunii, francii, longobarzii. Acestea nu veneau neapărat să distrugă, ci căutau pământuri mai bune și fugeau, la rândul lor, din calea altor migratori — mai ales a temuților huni, conduși de Attila.

În anul 476, căpetenia germanică Odoacru l-a înlăturat pe ultimul împărat roman din Apus, un copil pe nume Romulus Augustulus. Astfel s-a încheiat Antichitatea.

Atenție la confuzia clasică: a căzut doar Imperiul Roman de Apus! Partea de răsărit a imperiului, cu capitala la Constantinopol, a trăit mai departe încă o mie de ani — ea este Imperiul Bizantin.

Pe ruinele imperiului apusean, popoarele migratoare au întemeiat regate noi (regatul francilor, al vizigoților, al ostrogoților). Din amestecul lor cu populația romanizată s-au format, încet, popoarele Europei de astăzi.

Societatea feudală – seniori, vasali și țărani

În Evul Mediu, bogăția însemna în primul rând pământ. Regii dăruiau nobililor moșii în schimbul credinței și al ajutorului la război. O astfel de moșie dăruită se numea feudă — de aici vine numele de societate feudală.

Regula de bază: cel care dăruia feuda devenea senior („stăpân”), iar cel care o primea devenea vasalul lui. Vasalul îi jura seniorului credință printr-o ceremonie solemnă numită omagiu și avea datoria să îl ajute la război și cu sfatul. Același nobil putea fi vasal față de rege și senior față de nobili mai mici — societatea arăta ca o piramidă, cu regele în vârf.

Oamenii medievali spuneau că societatea e împărțită în trei stări, fiecare cu rostul ei:

• cei care se roagă — clerul (preoții și călugării);
• cei care luptă — nobilii cavaleri;
• cei care muncesc — țăranii, marea majoritate a populației.

Țăranii erau de două feluri: liberi și șerbi (dependenți). Șerbii nu erau sclavi — aveau familie și gospodărie — dar erau legați de moșie: nu aveau voie să o părăsească și datorau stăpânului zile de muncă (claca), o parte din recoltă (dijma) și diferite taxe. Viața lor se desfășura în jurul domeniului feudal, cu castelul stăpânului, satul, biserica, moara și pământurile din jur.

Regatul francilor și Carol cel Mare

Dintre regatele întemeiate de popoarele migratoare, cel mai puternic a devenit regatul francilor, aflat pe teritoriul Franței de astăzi. Primul rege franc important a fost Clovis, care s-a creștinat împreună cu poporul său în jurul anului 500 — un pas uriaș, pentru că i-a apropiat pe franci de populația romanizată și de Biserică.

Cel mai vestit conducător al francilor a fost Carol cel Mare (768–814). El a purtat zeci de campanii militare și a ajuns să stăpânească cea mai mare parte a Europei apusene: Franța, Germania și Italia de astăzi. În noaptea de Crăciun a anului 800, papa l-a încoronat la Roma ca împărat — pentru prima dată după mai bine de trei secole, Apusul avea din nou un împărat, iar oamenii vremii au simțit că Imperiul Roman „renaște”.

Carol cel Mare nu a fost doar un cuceritor. El a adunat la curtea sa de la Aachen învățați din toată Europa, a poruncit înființarea de școli pe lângă biserici și mănăstiri și a încurajat copierea manuscriselor vechi. Această înflorire a învățăturii este numită renașterea carolingiană.

După moartea lui, imperiul nu a rezistat: prin tratatul de la Verdun (843), nepoții săi l-au împărțit în trei. Din aceste părți se vor forma, cu timpul, Franța și Germania — de aceea Carol cel Mare este numit uneori „părintele Europei”.

Bizanțul – imperiul care a dus Roma mai departe

În timp ce Apusul roman se prăbușea, partea de răsărit a imperiului a rămas în picioare. O numim Imperiul Bizantin, după vechiul nume al capitalei sale — Bizanț, oraș reîntemeiat de împăratul Constantin cel Mare sub numele de Constantinopol (astăzi Istanbul). Bizantinii însă nu și-au spus niciodată „bizantini” — ei se considerau romani, iar imperiul lor era, în ochii lor, chiar Imperiul Roman, continuat fără întrerupere.

Cel mai important împărat bizantin a fost Justinian (527–565), care:

• a încercat să recucerească Apusul pierdut (a reluat Italia și nordul Africii, pentru o vreme);
• a adunat toate legile romane într-o singură mare culegere — Codul lui Justinian, temelia dreptului european de mai târziu;
• a construit la Constantinopol biserica Sfânta Sofia, minunea arhitecturii medievale, cu cupola ei uriașă.

Cu timpul, imperiul s-a schimbat: limba greacă a luat locul latinei, iar credința creștină de aici s-a dezvoltat în forma ortodoxă. Bizanțul a influențat puternic popoarele vecine — bulgarii, sârbii, rușii și românii au primit de la el credința ortodoxă, arta bisericească și modele de organizare.

Imperiul Bizantin a durat aproape o mie de ani după căderea Romei și s-a sfârșit abia în 1453, când turcii otomani, conduși de sultanul Mahomed al II-lea, au cucerit Constantinopolul.

Biserica în Evul Mediu

În Evul Mediu, Biserica creștină era prezentă în fiecare moment al vieții: botezul, căsătoria, sărbătorile, înmormântarea — toate treceau prin biserică. Oamenii medievali erau profund credincioși, iar duminica întreaga comunitate se aduna la slujbă.

Biserica era și cea mai importantă instituție de cultură. În vremuri în care nici mulți nobili nu știau să citească, călugării din mănăstiri copiau cărțile de mână, literă cu literă, împodobindu-le cu desene colorate numite miniaturi. Pe lângă biserici și mănăstiri funcționau școlile, iar mai târziu, în orașe, au apărut primele universități (Bologna, Paris, Oxford). Fără munca răbdătoare a călugărilor copiști, multe scrieri ale Antichității s-ar fi pierdut pentru totdeauna.

În anul 1054 s-a produs Marea Schismă: Biserica creștină s-a despărțit în două ramuri, care există și astăzi:

• Biserica Catolică, în Apus, condusă de papa de la Roma, cu slujba în limba latină;
• Biserica Ortodoxă, în Răsărit, aflată sub influența Constantinopolului, cu slujba în limba greacă și în limbile popoarelor ortodoxe.

Românii, aflați în aria de influență bizantină, au rămas de partea ortodoxă. Papa avea în Apus o putere uriașă, uneori mai mare decât a regilor — încoronarea lui Carol cel Mare chiar de către papă arată cât de strâns erau legate Biserica și puterea politică.

Cruciadele și întâlnirea dintre civilizații

Cruciadele au fost expediții militare pornite de creștinii din Apusul Europei, la chemarea papei, pentru eliberarea Ierusalimului și a Locurilor Sfinte de sub stăpânirea musulmană. Numele vine de la crucea de stofă pe care luptătorii o coseau pe haine — de aceea li se spunea cruciați.

Prima cruciadă a fost chemată de papa Urban al II-lea în anul 1095, iar în 1099 cruciații au cucerit Ierusalimul, unde au întemeiat un regat creștin. Au urmat, timp de aproape două secole, alte șapte cruciade mari, cu victorii și înfrângeri de ambele părți. Faimoși au rămas sultanul Saladin, care a recucerit Ierusalimul în 1187, și regele Angliei Richard Inimă de Leu, adversarul său. În 1291, ultima cetate a cruciaților din Țara Sfântă a fost pierdută — scopul religios al cruciadelor nu a fost atins pe termen lung.

Și totuși, cruciadele au schimbat Europa, pentru că au pus în contact două civilizații:

• negustorii italieni din Veneția și Genova s-au îmbogățit din comerțul cu Răsăritul;
• europenii au adus acasă produse noi (mirodenii, zahăr, mătase, orez) și cunoștințe noi (cifrele arabe, lucrări de medicină și astronomie păstrate de învățații arabi);
• orizontul oamenilor s-a lărgit — lumea s-a dovedit mult mai mare decât satul și castelul de acasă.

Reține deci dublul chip al cruciadelor: războaie sângeroase, dar și punte de legătură între civilizații.

Test — 6 întrebări ca la examen