Mari personalități și fapte istorice

Prezintă personalități istorice reprezentative și rolul individului în istorie.

Ce face dintr-un om o personalitate istorică

Nu orice rege sau conducător rămâne în istorie. O personalitate istorică este un om ale cărui fapte au schimbat viața multor oameni și au lăsat urme care se văd și după sute de ani. Ca să judecăm corect o personalitate, istoricii folosesc câteva criterii:

• Ce a realizat? — victorii, legi, construcții, opere de cultură, reforme.
• Ce urmări au avut faptele sale? — au adus pace, libertate, dezvoltare? Sau suferință?
• Cum a fost judecat de contemporani și de urmași? — cronicile, legendele și monumentele ne arată cum a rămas în amintirea oamenilor.

Două reguli importante, care apar des în cerințele de la teste:

• O personalitate trebuie judecată după regulile vremii sale, nu după ale noastre. Un domnitor medieval care pedepsea aspru nu poate fi judecat ca un om politic de azi — trăia într-o lume în care legea se impunea altfel.
• Trebuie să deosebim faptul istoric (ce s-a întâmplat cu adevărat, dovedit prin surse) de legendă (povestea înfrumusețată de-a lungul timpului). De exemplu, bătălia de la Rovine este fapt istoric; povestea vrăjitorului chemat de sultan e legendă.

Personalitățile nu fac istoria singure: în spatele fiecărui mare voievod au stat oșteni, țărani, meșteri și cărturari — oamenii obișnuiți sunt și ei făuritori ai istoriei.

Mircea cel Bătrân – domnul care a înfruntat primul Imperiul Otoman

Mircea cel Bătrân a domnit în Țara Românească între 1386 și 1418. Porecla „cel Bătrân” nu înseamnă că era în vârstă, ci „cel dintâi”, „cel de demult” — primul mare domn cu acest nume; confuzia aceasta apare des!

Sub Mircea, Țara Românească a atins cea mai mare întindere din istoria ei medievală: de la Carpați până la Marea Neagră, cuprinzând și Dobrogea (unită cu țara în jurul anului 1388). Titlul său domnesc înșira cu mândrie toate aceste ținuturi.

Fapta sa cea mai cunoscută este victoria de la Rovine (1395) împotriva sultanului Baiazid I — prima mare biruință românească asupra otomanilor. Deși avea o oaste mult mai mică, Mircea a ales cu grijă locul luptei — un teren mlăștinos, nepotrivit pentru cavaleria grea otomană — și a câștigat. Tot el a participat, alături de cavalerii Apusului, la cruciada de la Nicopole (1396), încheiată însă cu înfrângerea creștinilor.

Mircea a fost și un diplomat priceput: a încheiat alianțe cu Polonia și Ungaria și s-a amestecat cu folos în luptele pentru tron de la otomani. Spre sfârșitul domniei a acceptat plata tributului, păstrând însă țara liberă. A rămas în istorie și drept ctitor: mănăstirea Cozia, unde este înmormântat, este cea mai vestită ctitorie a sa. Scriitorul german al vremii l-a numit „principe între creștini, cel mai viteaz și cel mai ager”.

Iancu de Hunedoara – apărătorul creștinătății

Iancu de Hunedoara a fost voievod al Transilvaniei (1441–1456) și, o vreme, chiar guvernator al Regatului Ungariei — cel mai înalt rang atins de un român în acel regat. Provenea dintr-o familie de cnezi români din Țara Hațegului, răsplătită cu domeniul Hunedoarei, unde Iancu a transformat castelul într-una dintre cele mai frumoase cetăți gotice din Europa — Castelul Corvinilor, pe care îl poți vizita și azi.

Iancu și-a închinat viața luptei antiotomane, pe care a gândit-o altfel decât înaintașii: nu doar apărare, ci și atac. A purtat campanii îndrăznețe la sud de Dunăre („campania cea lungă”, 1443–1444), încercând să-i împingă pe otomani afară din Europa. A înțeles și că Țările Române trebuie să lupte împreună — i-a sprijinit pe domnii Țării Românești și ai Moldovei, pregătind ideea unui front comun creștin la Dunăre.

Fapta sa cea mai strălucită a venit la sfârșit: apărarea Belgradului (1456). La doar trei ani după ce cucerise Constantinopolul, sultanul Mahomed al II-lea a asediat Belgradul, „cheia” Europei Centrale. Iancu a alergat în ajutorul cetății și a câștigat o victorie răsunătoare, care a oprit înaintarea otomană pentru zeci de ani. În amintirea victoriei, papa a poruncit ca toate bisericile catolice să tragă clopotele la amiază — obicei păstrat până astăzi. La scurt timp după victorie, Iancu a murit de ciumă, în tabăra militară. Pe mormântul său din Alba Iulia s-a scris: „S-a stins lumina lumii”.

Ștefan cel Mare și Vlad Țepeș – doi apărători, două stiluri

Ștefan cel Mare a domnit în Moldova între 1457 și 1504 — patruzeci și șapte de ani, una dintre cele mai lungi domnii din istoria noastră. A întărit țara cu un sistem de cetăți (Suceava, Neamț, Hotin, Cetatea Albă, Chilia) și a sprijinit țărănimea liberă, din care își recruta oastea cea mare.

Victoria sa cea mai vestită este cea de la Vaslui (Podul Înalt), 10 ianuarie 1475, împotriva unei mari armate otomane: folosind ceața, mlaștinile și îngustimea locului, Ștefan a zdrobit o oaste mult mai numeroasă. După victorie, a trimis scrisori principilor creștini, numind Moldova „poarta creștinătății” și cerând ajutor — papa l-a numit „atletul lui Hristos”. Ștefan a fost și un mare ctitor: tradiția spune că a ridicat câte o biserică după fiecare izbândă; mănăstirile Putna (unde este înmormântat) și Voroneț sunt cele mai cunoscute. În 1992, Biserica Ortodoxă Română l-a trecut în rândul sfinților.

Vlad Țepeș a domnit în Țara Românească (mai ales între 1456 și 1462). A rămas în istorie prin asprimea cu care a impus ordinea și cinstea în țară — pedeapsa sa obișnuită, trasul în țeapă, i-a adus porecla. În 1462, când sultanul Mahomed al II-lea a venit cu o oaste uriașă să-l supună, Vlad a folosit tactica hărțuirii și a pârjolirii pământului, iar în noaptea de 16 spre 17 iunie 1462 a lovit tabăra sultanului în faimosul atac de noapte de la Târgoviște, încercând să-l ucidă chiar pe sultan. Otomanii s-au retras fără să transforme țara în pașalâc.

Atenție: personajul Dracula din romanele și filmele de mai târziu este o ficțiune inspirată doar de porecla și faima lui Vlad — nu istorie!

Personalități ale lumii antice și medievale europene

Pentru a înțelege locul voievozilor noștri în istorie, e bine să cunoști și câteva mari personalități ale lumii:

• Alexandru cel Mare (Macedon) — regele Macedoniei (secolul al IV-lea î.Hr.), elev al filosofului Aristotel. În doar 13 ani a cucerit uriașul Imperiu Persan și a ajuns până în India, fără să piardă vreo bătălie. Prin cuceririle lui, cultura greacă s-a răspândit în tot Orientul.
• Iulius Caesar — general și om politic roman (100–44 î.Hr.), cuceritorul Galiei. A ajuns stăpân al Romei, dar a fost asasinat de senatori chiar în Senat, în idele lui marte (15 martie 44 î.Hr.), pentru că se temeau că vrea să se facă rege. Luna iulie îi poartă numele.
• Octavian Augustus — fiul adoptiv al lui Caesar, primul împărat roman (din 27 î.Hr.); în timpul său, Roma a trăit o epocă de pace și înflorire. Luna august îi poartă numele.
• Constantin cel Mare — împăratul roman care a permis, în 313, practicarea liberă a creștinismului și a întemeiat Constantinopolul.
• Carol cel Mare — regele francilor, încoronat împărat în anul 800; a refăcut ideea de imperiu în Apus și a sprijinit școlile — de aceea e numit „părintele Europei”.
• Ioana d'Arc — fecioara din Orléans (secolul al XV-lea), o tânără țărancă franceză care a condus oastea Franței în războiul cu Anglia; capturată și arsă pe rug la doar 19 ani, a devenit eroina națională a Franței.

Observă un lucru: personalitățile pot fi cuceritori, legiuitori, apărători sau eroi ai credinței — istoria nu reține un singur fel de măreție.

Faptele istorice, consecințele lor și memoria istorică

Un fapt istoric nu se termină odată cu evenimentul: el are consecințe, adică urmări care curg din el ca cercurile dintr-o apă lovită de piatră. Istoricii leagă mereu cauza, faptul și consecința. Exemple pe care le poți folosi ca model:

• Fapt: victoria lui Iancu de Hunedoara la Belgrad (1456). Consecință: înaintarea otomană spre Europa Centrală a fost oprită pentru mai bine de o jumătate de secol.
• Fapt: lupta necurmată a lui Ștefan cel Mare și a celorlalți voievozi. Consecință: Țările Române și-au păstrat autonomia și nu au devenit pașalâcuri.
• Fapt: cuceririle lui Alexandru cel Mare. Consecință: răspândirea culturii grecești în Orient.

Felul în care o comunitate își amintește trecutul se numește memorie istorică. Ea se păstrează prin:

• monumente și statui (statuia lui Ștefan cel Mare de la Suceava, a lui Mihai Viteazul din București);
• numele de străzi, școli, orașe (bulevardul Iancu de Hunedoara, orașul Mircea Vodă);
• comemorări — ceremonii prin care cinstim amintirea unui om sau a unui eveniment, la date fixe;
• muzee, cronici, cărți și filme care duc povestea mai departe.

De reținut diferența: istoria caută adevărul pe bază de surse, pe când memoria păstrează și emoția, uneori și legenda. Amândouă sunt prețioase, dar nu trebuie confundate: statuia unui erou ne spune ce a simțit un popor pentru el, iar documentele ne spun ce a făcut cu adevărat.

Test — 6 întrebări ca la examen