România în sec. XIX – modernizare și construcție națională

Procesul de formare a statului național român modern și de modernizare a societății românești în secolul al XIX-lea.

1821 și 1848: revoluțiile care au deschis drumul

Revoluția lui Tudor Vladimirescu (1821) deschide secolul românesc al națiunii. Pornită din Oltenia, cu pandurii, în contextul mișcării eteriste grecești, ea își afirmă repede programul propriu — Cererile norodului românesc: domni pământeni, limitarea abuzurilor boierești și fiscale, armată națională. Tudor e ucis de eteriști, revoluția e înfrântă de intervenția otomană, dar obiectivul central se atinge: 1822 — revenirea la domniile pământene, sfârșitul regimului fanariot. Etapă de reținut între revoluții: Regulamentele Organice (1831–1832, sub protectorat rus) — primele acte cu caracter constituțional din Principate, care modernizează administrația, dar consacră protectoratul Rusiei.

Revoluția de la 1848–1849 cuprinde toate cele trei țări române, ca parte a „primăverii popoarelor”:

• Moldova (martie 1848): mișcare moderată, petiția-proclamație de la Iași — înăbușită rapid de domnitorul Mihail Sturdza;
• Țara Românească (iunie–septembrie 1848): singura care ajunge la putere — Proclamația de la Islaz (9/21 iunie): domn ales pe 5 ani, egalitate în drepturi, emanciparea și împroprietărirea clăcașilor prin despăgubire, dezrobirea țiganilor, învățământ egal; guvernul provizoriu de la București rezistă trei luni, până la intervenția armată otomană (cu acordul Rusiei);
• Transilvania: adunarea de la Blaj (3/15 mai 1848) — 40 000 de participanți proclamă națiunea română de sine stătătoare și resping anexarea Transilvaniei la Ungaria fără consultarea românilor; urmează războiul civil din 1848–1849, cu Avram Iancu în Munții Apuseni.

De ce contează 1848, dincolo de înfrângere: a fixat programul generației pașoptiste — unire, independență, reformă agrară, constituție — iar exilul pașoptist a câștigat pentru cauza română opinia publică europeană. Capcană frecventă: la 1848 unirea NU a fost revendicarea centrală explicită în programele din Principate (cenzura marilor puteri o făcea imposibilă) — ea devine obiectivul numărul unu în deceniul următor.

Unirea Principatelor și dubla alegere a lui Cuza

Conjunctura externă decisivă: Războiul Crimeii (1853–1856), pierdut de Rusia, mută problema românească pe masa Europei. Congresul de la Paris (1856): înlătură protectoratul rusesc, pune Principatele sub garanția colectivă a celor șapte mari puteri (suzeranitatea otomană se păstrează), retrocedează Moldovei sudul Basarabiei și decide consultarea românilor asupra unirii prin adunări ad-hoc.

Adunările ad-hoc (1857) din ambele Principate votează rezoluții aproape identice — cele patru puncte de reținut: unirea într-un singur stat cu numele România; prinț străin dintr-o dinastie europeană; neutralitatea; guvern reprezentativ.

Convenția de la Paris (1858) — răspunsul marilor puteri, un compromis: „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, dar cu doi domni, două guverne, două adunări; comune doar Comisia Centrală de la Focșani și Curtea de Casație. Convenția devine legea fundamentală a Principatelor și — esențial — nu interzicea ca aceeași persoană să fie aleasă în ambele țări.

Românii folosesc portița: 5 ianuarie 1859 — adunarea electivă a Moldovei îl alege domn pe Alexandru Ioan Cuza; 24 ianuarie 1859 — sub presiunea mulțimilor bucureștene, și adunarea Țării Românești îl alege pe același Cuza. Dubla alegere realizează unirea de facto prin politica faptului împlinit: marile puteri sunt puse în fața unei situații legale în literă, revoluționare în spirit.

Recunoașterea internațională vine în etape: întâi dubla alegere (1859, conferința de la Paris), apoi — după vizita lui Cuza la Constantinopol — unirea deplină, recunoscută în 1861 doar pe durata domniei lui Cuza. 22 ianuarie 1862: primul guvern unic și primul parlament unic; București devine capitala, statul ia oficial numele România. Condiția „pe timpul vieții lui Cuza” explică de ce, la abdicarea acestuia, aducerea prințului străin devenea vitală pentru salvarea unirii.

Reformele lui Cuza și lovitura de la 2 mai 1864

Domnia lui Cuza (1859–1866) este marea epocă de modernizare instituțională — Vechiul Regim social e demontat prin legi. Reformele-cheie, cu esența fiecăreia:

• Secularizarea averilor mănăstirești (decembrie 1863) — guvernul Mihail Kogălniceanu: pământurile mănăstirilor închinate Locurilor Sfinte grecești (circa un sfert din teritoriul țării!) trec în proprietatea statului — bază pentru reforma agrară și act de suveranitate față de străinătate;
• blocajul politic: Adunarea, dominată de marii proprietari, respinge reforma agrară — Cuza răspunde prin lovitura de stat de la 2 mai 1864: dizolvă Adunarea și supune plebiscitului o nouă lege fundamentală, Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris, care întărește puterea domnului (Senat numit, drept de veto) și lărgește dreptul de vot;
• Legea rurală (august 1864): desființarea clăcii; țăranii sunt împroprietăriți cu despăgubire, pe categorii (fruntași, mijlocași, pălmași), din pământurile moșierești — aproximativ 460 000 de familii primesc pământ. Limite de discutat la eseu: loturile adesea insuficiente, despăgubirile apăsătoare, marea proprietate păstrată — problema agrară rămâne deschisă (răscoala din 1907 e ecoul târziu);
• Legea instrucțiunii publice (1864): învățământ primar obligatoriu și gratuit — printre primele state europene cu acest principiu; universitățile de la Iași (1860) și București (1864);
• Codul civil (1864, aplicat 1865), după model francez: egalitatea în fața legii, proprietatea modernă, laicizarea stării civile; plus codul penal, legea comunală, legea judecătorească — scheletul statului modern.

Sfârșitul: uzura politică, camarila și „monstruoasa coaliție” (liberali radicali + conservatori, uniți doar contra lui) duc la abdicarea forțată din 11 februarie 1866. Judecata istorică cerută: reformele lui Cuza au creat fondul statului modern; plecarea lui a permis îndeplinirea celuilalt punct ad-hoc — prințul străin.

Carol I, Constituția din 1866 și independența (1877–1878)

Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen e adus pe tron prin plebiscit (mai 1866) — prinț străin, cum ceruseră adunările ad-hoc: dinastie stabilă, deasupra facțiunilor boierești, cu prestigiu european.

Constituția din 1866 — prima constituție internă românească (elaborată fără aprobarea marilor puteri, după modelul belgian din 1831, cel mai liberal al epocii): monarhie constituțională ereditară, separarea puterilor, guvern responsabil, drepturi și libertăți cetățenești largi, proprietatea sacră și inviolabilă; numele oficial România — act implicit de independență, căci ignora complet suzeranitatea otomană. Limita ei majoră: votul cenzitar (pe colegii de avere) — participare politică restrânsă; plus articolul 7 (cetățenia legată de creștinism, modificat abia în 1879).

Independența: ocazia — redeschiderea crizei orientale (răscoalele balcanice, 1875–1876). Pașii de reținut în ordine: aprilie 1877 — convenția româno-rusă (trecerea armatei ruse pe teritoriul României, cu respectarea integrității țării); intrarea în război; 9 mai 1877 — Kogălniceanu proclamă independența în parlament („suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare”), ratificată a doua zi; vara–toamna 1877 — armata română trece Dunărea la cererea marelui duce Nicolae: Plevna (Grivița, august–noiembrie; capitularea lui Osman Pașa, 28 noiembrie), apoi Rahova, Smârdan, Vidin.

Consacrarea internațională, cu gustul ei amar: San Stefano și apoi Congresul de la Berlin (1878) recunosc independența României, dar condiționat (modificarea articolului 7 privind naturalizarea necreștinilor) și cu schimb teritorial impus: România primește Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor, dar cedează Rusiei — aliatul de ieri — sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail). Lecția diplomatică, frecventă la eseuri: micile state depind de jocul marilor puteri chiar și în ceasul victoriei.

Încoronarea simbolică: 14 martie 1881 — România devine regat; Carol I, primul rege, purtând la încoronare o coroană de oțel turnată dintr-un tun capturat la Plevna.

Regatul României: instituții, viață politică, societate

România de la 1881 este un stat național modern, cu instituții consolidate — dar și cu tensiuni structurale pe care istoria secolului XX le va scoate la iveală.

Sistemul politic: monarhie constituțională cu bipartidism — Partidul Național Liberal (fondat 1875, familia Brătianu; doctrina „prin noi înșine”: dezvoltarea capitalului național) și Partidul Conservator (fondat 1880, marii proprietari; „pașii mărunți” — modernizare prudentă). Regele arbitrează prin „rotativa guvernamentală”: numește alternativ guverne liberale și conservatoare, iar guvernul organizează alegerile pe care — regulă a epocii — le și câștigă. Sistemul dă stabilitate remarcabilă, dar cu participare politică îngustă: vot cenzitar până în 1917/1919.

Modernizarea economică: legislație protecționistă (anii 1880), Banca Națională a României (1880), leul (1867), rețeaua feroviară, podul de la Cernavodă (1895, inginerul Anghel Saligny — atunci cel mai lung din Europa continentală), exploatarea petrolului. Structura rămâne însă agrară: peste 80% din populație la sate, iar problema agrară nerezolvată explodează în răscoala din 1907, reprimată sângeros — semnalul că modernizarea instituțională depășise modernizarea socială.

Societate și cultură: alfabetizarea crește lent de la baza foarte joasă; se afirmă marea generație culturală (Eminescu, Caragiale, Creangă — Junimea și „formele fără fond” ale lui Titu Maiorescu: critica preluării instituțiilor apusene fără conținutul social corespunzător — concept de citat la eseuri despre modernizare).

Politica externă: izolată după Berlin (tensiunea cu Rusia pentru Basarabia), România aderă în secret la Tripla Alianță (1883) — Germania, Austro-Ungaria, Italia. Aderarea, cunoscută doar de rege și premier, contrazicea sentimentul public filofrancez și problema românilor din Transilvania — tensiune care explică de ce, în 1914, România va putea declara neutralitatea, iar în 1916 va intra în război de partea Antantei, pentru întregirea națională. Astfel, sfârșitul secolului XIX pregătește direct tema Marii Uniri din 1918.

Test — 6 întrebări ca la examen